ma bucur sa gasesc cititori, ma bucur sincer. mie "ferma porcilor" mi-a amintit de "lista deschisa" iar dvs "lista deschisa" v-a amintit de "slavit e versul" ! vai mie sa fie aceasi proportie?!! am sa ma ascund o saptamana de rusine... bine ca unii au citit doar primele trei versuri. ( apropo: mie nu mi-a placut : "De-o scrii să fie pleavă în spulberarea vremii, Au strigăt nou în plenul cinstitei Academii," (A. Vlahuta) )

Cred ca poemul acesta este mai degraba un experiment, poate chiar o polemica. De pilda daca merita sa insirui atatea definitii prin negatie intr-un text asumandu-ti riscul sa plictisesti cititorul. Apoi sa stalcesti numele dumnezeu pana devine aproape imposibil de pronuntat... si altele. Parerea mea Andu

am remediat, multumesc Virgil!

Cristina, mulţumesc mult. O să te rog să îmi accepţi scuzele; iniţial a fost afişată o altă variantă (m-am bazat pe memorie) şi am fost nevoie să o modific fiindcă nu era cea originală.
Îmi face bine feedbackul tău. Într-un fel e bună observaţia cu trei timpi, trei planuri, însă eu aş vrea să cred că acolo, la ,,mersul pe vârfuri", e mai degrabă prezentă metoda saltului, de la imagine la atitudine. Dar e important să ştiu şi cum vezi tu. Pe de altă parte, ştiu că nu e un poem perfect, însă nu pot să îl modific fiindcă a fost jurizat, premiat şi comentat la un concurs de haiku la fotografie ( da, a fost scris după o fotografie). Nu pot da linkul aici, e împotriva regulamentului. Aş vrea să pot lua legătura prin mail. Mulţumesc din nou.

Mulțumesc, asemenea!

mi-a placut indeosebi prima parte. citind, cadenta versurilor si rostirea m au trimis cu gandul la paunescu (cel bun). o replica pe cinste dl C Munteanu

Virgil, m-am tot gandit si razgandit pana am lasat-o balta si am disparut. Nu de alta dar aveam de terminat o sesiune de examene cu bine. Acum, dupa ceva ore sanatoase de somn si o privire mai rece asupra textului cred ca-mi place mai mult varianta ta. Mai concisa, mai sugestiva. Multam!

fain, ușor nostalgic, partea cu avioanele mi-a plăcut:) frumos pus acolo eufemismul. că mie îmi place poezia Corinei Papouis nu mai e o noutate. mă bucur când te mai prind în limba română, Corina. că ai un telefon dat dreaq de elitist:) asta e altă poveste:) iar pe aici nu e niciun copil de adormit:) frumos poem.

cutia poştală
fereastra din pod
clapa de pian
inima din piept
vor exista în armonie totală
cu
exerciţiile plank
cotorul de măr per ritual
mersul degeaba
clişee şi
nici un fir de praf

voi fi cuminte şi albă

pasajul meu preferat!

Cum tema pe care o propuneți e prea tentantă, domnule Gorun, voi îndrăzni să mă apropii și eu… timid, ca orice „căutător”; dacă alunec, sper să-mi dea cineva o mână de ajutor. :)

I.) Pornesc de la „ [b]Pericolul cel rău, şi de aceea cel mai aprig, este gândirea însăşi. Ea trebuie să gândească împotriva ei însăşi, ceea ce doar rar îi stă în putinţă.”
Iată ce aflăm în Corpus Hermeticum, mai precis, în „Craterul sau Monada” :
„2.Și astfel [pe Pământ] el a trimis Cosmosul acestui Trup Divin – omul, ființă nemuritoare și totuși muritoare. Iar omul era mai înzestrat decât toate viețuitoarele și decât Lumea, datorită Rațiunii (Logos) și Minții sale. [a Intelectului]. Căci omul a ajuns să contemple lucrările Zeului și s-a minunat și l-a cunoscut pe Creator. 3. Căci Zeul a împărțit Rațiune (Logos) tuturor oamenilor, însă nu și Minte.”

Apare aici o distincție clară între Intelect și Rațiune, asupra căreia se revine de mai multe ori, de ex. în „Despre Mintea Comună” (unde cuvântul „comună” nu „banal” vrea să însemne, ci „comună Omului și Divinității) – iată ce îi spune Hermes fiului său, Tat:
,,Însă îmi pari, Fiule, neștiutor în privința măreției Rațiunii (Logos). Căci Binecuvântatul Zeu, Daimonul cel Bun [„Demiurgul” din tradiția gnostică], a spus: „Sufletul este în Trup, Mintea în Suflet; însă Rațiunea este în Minte și Mintea în Zeu și Zeul este Tatăl tuturor acestora. [„Dumnezeul ascuns” de care vorbește Cusanus, de ex.]
Și mai departe, se spune, întru limpezire și întărire, că „Prin urmare, Rațiunea este imaginea (eidolon) Minții; iar Mintea a Zeului; Trupul – a Formei, iar Forma, a Sufletului”.

Parcă se aude vocea lui Nichita, făcând arc prin timp și prin „Foamea de cuvinte”:
„Nu pot să mănânc decât forme,/ scoarțe, învelișuri și atât, / ceea ce privirilor enorme/ li se înfățișează urât. / În străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt - / înfățișarea trupului meu, tristă,/ știe legea acestui pământ,/ că până la urmă în lucruri nu este/ în miezul miezurilor decât un cuvânt. / rege al întinderii acestea/ cu vițele arde în vânt.”

Să fie aici vorba de „Idee” sau, în limbaj hermeneutic, de „rădăcina Formei”, Arhetipul? Nu cumva tentația omului de a desface acest înveliș, de a gusta din Pomul Cunoașterii, nu acesta să fie „pericolul cel rău” de care vorbește Heidegger? Iar în spatele ei, sau dincolo de, ce ar mai fi, decât Tăcerea, pe care metafizicienii și misticii (indiferent de numele formei religioase, supra-religioasă, filosofice etc.) o consideră Realizarea absolută? Și nu spre depășirea condiției sale este atrasă, în mod „surpa-conștiet” (cf. R.G.), Rațiunea, atunci când își întrezărește limitările?
Poate că de aici ar trebui să înceapă căutarea Poeziei, deși misticii au atras mereu atenția asupra riscului la care se supune cel nepregătit, „neinițiatul”, și asupra costului pe care vizionarul îl va plăti - renunțarea la (sau depărtarea de) ego, distincție, individualitate, adică... la tot ceea ce are mai scump omul modern.

„Nu există poeți, există Poezie” – noi admirăm o frază, Nichita a trăit-o. Utopie? Privită din colțul Rațiunii, poate fi catalogată astfel, nu?

II) alături de citatul din Ființa Ființării [„Alungarea nefiinţei a născut, de fapt, o utopie a Raţiunii absolute în gândirea europeană…”], dați-mi voie, domnule Gorun, să așez un alt citat, fiindcă mi se pare că cele două converg întrucâtva, și să rog să-mi spuneți dacă ori în ce privință mă înșel (spun de la bun început că nu l-am citit pe Heidegger)
„Dacă prin Neființă nu se înțelege decât purul neant, e inutil să se mai vorbească despre ea, căci ce se poare spune despre ceea ce este nimic? Însă ar fi cu totul altceva dacă s-ar considera Neființa ;ca posibilitatea de a fi; Ființa este manifestarea Neființei astfel înțeleasă, fiind cuprinsă în starea potențială în această Neființă. Raportul Neființei cu Ființa este deci raportul non-manifestatului cu manifestatul, putându-se spune că non-manifestatul este superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conține în potență tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost și nu va fi niciodată manifestat.” (Rene Guenon - „Demiurgul și alte studii tradiționale”)

Oare nu această Posibilitate este „Ființa cu caracter de Neființă” aflată „în sânul Ființării ca întreg”, așadar ca Tot Universal? Spune Heiddeger mai departe: „Acest centru deschis nu este deci închis de jur împrejur de fiinţare, ci însuşi centrul care luminează şi încercuieşte – asemenea nimicului pe care abia dacă îl cunoaştem – întreaga fiinţare.”
„ – asemenea nimicului” spune H. – „asemenea”, și nu „identic”; merg mai departe și iată ce găsesc la Rene Guenon, ( aceeași carte, cap. „Observații asupra producerii numerelor”) :
„Conform Kabbalei, Absolutul, pentru a se manifesta, s-a concentrat într-un punct infinit de luminos, lăsând tenebrele de jur împrejurul lui; această lumină în tenebre, acest punct în întinderea metafizică fără limite, acest nimic ce e totul într-un tot ce nu e nimic, dacă se poate spune așa, este Ființa în sânul NeFiinței, Perfecțiunea Activă în sânul Perfecțiunii Pasive. Punctul luminos este Unitatea, afirmarea Zero-ului metafizic, care e reprezentat prin întinderea nelimitată, imagine a infinitei Posibilități Universale.”

……
O să mă opresc, deocamdată, aici, deși am ajuns la Semne și Simbol. dar și mâine e o zi, firește. și se anunță a fi una senină, așa spune mierla care, de câteva zile, „mă locuiește” (la propriu). :)

Da, Paul. Mă doare. Dar mai am şi sentimentul că sunt la balamuc. Şi vorbesc, la telefon, ci cineva din afară. Şi îi zic: vezi, asta-i nedreptatea socială. Noi, ăştia întregi la minte, suntem aici. Şi voi, nebunii, sunteţi afară. Fie că votaţi, sau nu. Nefericire este că şi noi, în afara celor care sunt în cămaşă de forţă, avem dreptul constituţional să votăm, sau nu. Şi asta mă face să mă bag singur în cămaşă de forţă.

Alma, inteleg din ce spui ca nu as mai avea prea mult timp... atata experienta de viata adunata...gongul final o fi pe aproape? Atunci s-o fac lata la Virtualia ma gandesc! Ce alte optiuni mai am... cearceaful alb peste cap? Nu vreau!! Andu

Paul, mulţumesc mult. Iată că ai reuşit să descoperită povestea ascunsă bine după cuvinte dragi, simboluri ale unei legături de suflet. Aprecierile tale mă încurajează şi mă responsabilizează. Mulţumesc frumos şi te mai aştept cu tot dragul.

Cristina, da, ai dreptate. Poemul era ca un pom de Crăciun :) plin de metafore şi simboluri. Le-am păstrat pe acelea care am simţit că îmi eliberează eul liric. Toate sfaturile mă ajută la cum voi scrie de acum în colo. Multumesc mult pentru incurajarea ta plină de tact pedagogic: ,,ce vreau sa spun e ca stiu ca vei gasi echilibrul acela si desigur, voi citi." Te mai astept cu drag.

uneori, încăpățânarea cea bună. felicitări, Radu !

un poem în care autorul se joacă cu creionul, cumva matematic și dezinvolt, pe hârtie. cu prețuire, mircea.