mai putin ultima strofa ..o concesie...o abdicare...anuleaza furia...revolta...

titlul m-a dat gata. ma astepam la un text mai pe masura lui. finalul indeosebi mi se pare prea melodramatic.

trebuie sa fi inflorit livada cu visini...:)

in mod deosebit tabloul IV... expresiv, robust, masculin, ...poate ar trebui sa explic intr/o mie de cuvinte pana insa imi place gustul pe care il lasa in nari aroma acestor versuri /hulpave nările pămîntului șirete nările pămîntului negre și mari nările pămîntului adulmecă femeile mele rîvnește la ele ca un greiere fărîma de grîu pis-pis le poftește bum-bum vine furia ascut junghierul tai pămîntul ca pe un porc dacă nu eu atunci cine apără femeile mele de broaștele veninoase de vrăji de moartea cea mare și de soarele negru/ forta de sugestie a metaforelor precum si cromatica dezlantuita... suvoiul in care se scurg cuvintele... planul uman, ritualul sacrificial, grija pentru femeie... intreabrea retorica din finalul fragmentului e realmente superb construita...

1. Mulţumesc pentru corectură. Evident, „Maiakovski”. De când mă ştiu pocesc numele şi chiar cuvintele, le ţin greu minte, fac greşeli (unele impardonabile) de exprimare. Prof. meu de mate din facultate (rimă involuntară), când se încurca la vreo demonstraţie, zicea dezinvolt „Şi Poincare greşea la calcule elementare” şi trecea mai departe. Dar cum nu sunt Poincare şi nici măcar Anton Holban sau Breban (care scriu uneori, de regulă) cum scriu, nu prea am scuze. Dar, asta e!.
2. N-am publicat tot Manifestul Partidului Comunist deoarece, dacă am trezit oarece interes în legătură cu el în fragmentul postat, oricine se poate duce la adresa indicată şi să-l „guste” în întregime.
3. Maiakovski, zic gurile rele, chiar a fost sinucis. Dar mai sunt cazuri (de nuanţe diferite). De exemplu, Labiş care s-a „auto-accidentat”, dar, se pare, a fost „auto-accidentat”. Labiş pe care l-am cunoscut – pentru puţin timp - că venea pe la cenaclul UTM împreună cu Florin Mugur, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban şi alţii când eu aveam vreo 16 ani. Şi care, într-adevăr, mai bea (ca noi toţi) dar nici aşa încât să fie „aruncat” în virtutea inerţiei atunci când a cotit brusc tramvaiul ăla cu platformă deschisă pe vremea aceea – ce timpuri, dom’le! - din care se intra într-un compartiment închis.

oh, domnule bobadil, penița dvs. m-a luat prin surprindere, nu mă așteptam... ce să zic, fata asta chiar există, e un personaj fantastic al urbei noastre sictirite de frunze, am simțit că merita s-o nemuresc mai avem și alții, voi reveni cu poeme biopice în care-i voi schița pe jogger, sandokan, lulu, gagarina, misunivers, pentru că sunt oameni de nădejde, oameni cu suflete vii, oameni care trăiesc, nu se fac, precum subsemnatul... penița asta mă onorează și mă încurajează să continuu... mai reveniți, voi aduce și alte mecanisme magice la magazinul meu de măști de carnaval lucian, sugestia ta privind relaționarea cu fluturozaurul e interesantă... eu mă gândeam la fluturii imenși din cretacic. mulțumesc de idee, o voi aplica!

cred că aici e pulsul întregului poem și apreciez curgerea imperceptibilă a spațiului definit de conturul acestor sentimente cărora nu i te poți opune, un spațiu vibrant, adefag, din amintirile unui Sfinx destinat să-și păstreze imperturbabil enigma: "cu mine eu nu sunt de tine sete cât nilul la cataracte roze aruncate în vânt cât sa le prinzi înapoi cu buze însângerate trecerea mea prin tine seara" interesantă imaginea finală: vegetalul devorându-ne...noi înșiși devorând universul celor de-alături: "vroiam sa rod mangrovele care îmi înghițeau cerul gurii doar al tău era cu toate gusturile lumii în el.."

ce ma amuza acest "pupat piata independentii" care se practica spre final. continui sa cred ca initiativa si textul almei sint si bune si de bun augur tocmai pentru ca nu este nici concurs si nici clasament oficial sau semioficial ci o simpla, banala, normala, civilizata, ordonata, eleganta, calma, partial anecdotica, subiectiva, muncita, succinta parere personala de asemenea subscriu la parerea lui actaeon ca toata furtuna asta intr-un pahar cu apa isi are originea in mundana noastra invidie cea de toate zilele, nu ne-o mai da noua Doamne! am zis

eu cred ca tu esti vladimir. n-are-a face ca i te adresezi ca si cand:) tot pe la melc am ramas si eu sa ma hodinesc si sa rumeg poemul matale.

preafericitii se bucura in ei insisi de fericirea lor. se bucura de ea in fiecare zi ca de o felie de paine aburinda. trebuie sa stii sa fii fericit din puzzle-ul lucrurilor mici neinsemnate ce iti decoreaza viata. si asa cum spuneai: "fericirea este a noastră a fericiților".

sunt de acord cu semnalarea Adrianei și aș renunța și la "praful acesta de cuvinte", e o metaforă care nu scoate substantivul "cuvinte" din semantica lui milenară. în rest, numai de bine. text într-adevăr reușit.

de fiecare data cand pleci, eu cad in stomacul tau. inima mea este o cutie goala.

glumă? eu nu glumeam deloc. dar putem glumi, dacă vrei. :)

daca 3 omuleti ar cobori inaintea mea, eu as scoate din buzunar ultimul meu poem, l as recita, iar ei atunci ar cadea in genunchi si mi s ar inchina. eu i as lua de mana si i as ridica, semn de modestie personala, si i as ruga de acum inainte sa ma comenteze non stop si endetail si ei ar incepe cu textul "de cine m am indragostit recent"