am refacut. ec

astept pe toti care m-ati acuzat vreodata in viata ca EU sunt cea care va scriu si va deranjez sau CEI care aveti dubii in aceasta privinta sa imi scrieti. fiti curajosi! sa dam totul pe fata. sa nu incep sa vca numesc eu. sunt aici. astept sa va manifestati. altfel, ma gandesc ca o faceti special ca sa ma denigrati.

alina, multumesc pentru semnul despre,
te/am citit si eu pe agonia si mi/a placut ce/am gasit in pagina ta

Mulţumesc Adriana

Pentru răbdarea de a parcurge textul.

După acest duş rece pe care mi l-ai servit, mă simt umilit că de atâta timp nu m-am învrednicit să citesc acel „Corpus hermeticum”; precum nu l-am citit, decât pe sărite, nici pe R.G. Am s-o fac cât de curând voi putea. Dar asta, sunt sigur, nu mă va putea apropia de interpretarea ta faţă de care textul meu îşi râde singur de el.

Cu toate acestea îndrăznesc să spun cele ce urmează.

Ceea ce reţin din comentariul tău este că Heidegger prin „Acest centru deschis nu este deci închis de jur împrejur de fiinţare, ci însuşi centrul care luminează şi încercuieşte – asemenea nimicului pe care abia dacă îl cunoaştem – întreaga fiinţare.” se întâlneşte cu marii gnostici prin Poeticul care depăşeşte filosofia (aşa cum o înţelegem noi astăzi).

Şi se mai întâmplă ceva.

Oricum, Poetul ca şi orice Mare Gnostic, e sortit totuşi utopiei. Şi aceasta deoarece fiind „locuit de Fiinţa” infinită şi astfel autoreferenţială în identitatea sa, el, poetul/gnosticul nu poate sugera (metaforic) decât cel mult (prin absurd) un număr infinit numărabil (cantorian) de sensuri ale Fiinţei şi nu toate sensurile de puterea continuului (tot cantorian) ale Acesteia. Prin urmare cred că are dreptate Andrei Cornea să afirme că avem de-a face, noi europenii, de peste două mii de ani cu o „Utopie pur şi simplu, în forma ei cea mai pură, mai metafizică şi mai abstractă”. Lucru ce s-a răsfrânt (aiurea?!) într-o anumită logică care a preluat „Identitatea” (autoreferenţialităţii Fiinţei) drept principiu de bază căruia ar trebui să i se conformeze lumea noastră (concretă) de toate zilele. Dar asta pare a fi altă problemă. Şi nu e! Pentru că zice tot Heidegger: „…unde acţionează propriu-zis nihilismul autentic? Acolo unde se păstrează contactul cu fiinţarea curentă şi se crede că e de ajuns să iei fiinţarea, aşa cum s-a făcut până acum, ca fiinţare pur şi simplu. Însă în felul acesta întrebarea privitoare la fiinţă este recuzată, iar fiinţa e tratată ca un nimic (nihil), ceea ce într-un anume fel ea şi „este” în măsura în care fiinţează. A avea de-a face doar cu fiinţarea în vreme ce se cade în uitarea fiinţei – iată ce este nihilismul. Nihilismul înţeles astfel este, el abia, temeiul acelui nihilism pe care Nietzsche l-a expus în cartea întâi din Voinţa de putere.”. Acelaşi nihilism care azi, departe de a nega „Identitate”, o atribuie cu o eroare de putere exponenţială, devenirii/”fiinţării” deoarece această devenire extrem de accelerată acum, în lumea noastră curentă , a «devenit» atât de «reală» şi concertă. Aşa cum de altfel se întâmplă şi în «poetica PoMo». De care toată lumea zice că am scăpat (mai ales cei ce o practică, în continuare, cu fervoare). În alt text voi reveni (eroarea este umană, perseverarea…). Ca şi asupra corelatului constituit de «analitica limbajului».

poemul e interesant asa, alcatuit din puzzle-ul unui dictionar explicativ sau aleatoriu, ar putea functona fiecare pasaj independent ca o serie de variatiuni pe aceeasi tema. Subliniez (si eu) ca fiind deosebite versurile: "despre fiul meu știu că nu-ți place subiectul dar trebuie să asculți de câte ori mi-am imaginat că fiul meu e în clasa a doua ca și mine nu se pricepe la desenat pielea mea e un desen pe care îl pune la geam un desen cu navete spațiale și roboți peste pielea mea pune o o fâșie de lume înmoaie creionul pe limbă apoi peste lume trasează conturul a tot ceea ce însemn pentru el eu sunt desenul și lumea trebuie să încapă în mine" si cit de adevarat este: "ține minte nu te vindeci ne vindecăm": mai ales de noi insine. P.S. Johnny Hallyday nu Jony Halliday. De acord, o cafea cu Johnny Hollyday dar sa si cinte "Que je t'aime" (http://www.musicme.com/artist.php?cdfocus=0731451247323&aff=199999&gclid...)

Mircea, Multumesc tie pentru cuvintele deloc laconice de aceasta data :-) Si da, ai simtit bine, acest poem este o amintire si ca orice amintire vie este un poem. Te mai astept, Andu

D-le Dinu, există o vorbă: "nu vede trandafirul, dar se uită cercetător la spini".
Ultimul d-voastră comentariu este absolut jenant. Mie mi-ar crăpa obrazul de ruşine.
Nu mai spun decât: sper că fierea vă este bine. Şi nu uitaţi, evident, de rudotel.
Somn uşor!

Domnule Leonard Ancuta, eu avocati din oficiu am mai intalnit, cat si versificatori marunti care isi dau cu presupusul cu privire la poezie. Probabil ca va pricepeti la balegar si caramizi din chirpici, dar ce competenta, ce realizari aveti in poezie, ce recunoastere, astfel incat sa-mi spuneti mie ca nu sunt capabil sa "penetrez" mesajul si simtul artistic dincolo de cuvinte?

de multe ori miza unui text tine de gradul de manipulare al realitatii. dar aici si amendamentul ca nu se traieste in lumea reala. insa, cand planurile se intrepatrund (lumea si visul, visul si lumea) si constientizez asta, atunci imi place mai mult sa vad ca autorul, constient de el insusi si lumea sa, precizeaza ac raport si ac influenta reciproca. asa cum se intampla aici. atunci oamenii pulseaza, iar resortul o fi dinauntru, si acela, de unde?

imaginea e destul de simpla ptr un site de creatie literara, iar textul, desi te reprezinta, sugereaza un loc comun. nu insist. dvs. stiti mai bine.

nu am patent pentru ea, Adriana. poti scrie ce doresti pornind de la ea.

am incercat sa identific Frica - dar pesemne ca sunt intr-una din zilele mele de relaxare;n-am reusit, insa mi-a atras atentia finalul: "urcă mai departe acolo unde ai găurile gata șlefuite pentru moarte și trece prin ele ca o frînghie prin scobitura tendonului legîndu-te de tine însuți tot mai strîns" as inlocui formularea "va trece cu calul peste mormîntul tău" cu "isi va trece calul peste mormantul tau"...din motive evidente (zic eu).

nu l-am cunoscut, nici nu l-am citit pe Virgil Diaconu dar mi se pare că dânsului i s-au deschis cumva ochii, cum şi mie de altfel.

foarte fain poemul, e plin de imagini extraordinare. În afară de mijlocul celei de a doua strofe, unde sincer să fiu m-am pierdut un pic (voi reciti cu mai multă atenţie) mi-a plăcut absolut tot. Remarc acel buzunar cu morţi, excelentă imagine, apoi palmele celor uitaţi şi finalul, care sfâşie el însuşi tot universul, dar îl lasă totodată să mai respire. Mi-a plăcut mult.
Raul