si mie mi-ar fi placut maxim, daca nu ar fi fost chestia cu paharul de vin

Chiar dacă prin " în care tot mai mulţi se trezesc poeţi peste noapte pedalînd pe un dadaism reinventat în care cosmetizarea absurdului cu un fond de ten ieftin este regulă" şi prin "(dar nu spun ceva nou, ai mai auzit asta domnule editor de la o voce autorizată, nu?" ai încercat să deturnezi atenţia şi să provoci, am să încerc să fiu scurt şi pe aceeaşi axă a problemei, după ce mă voi îndepărta totuşi de la ea, dar numai pentru două rânduri: să ştii că am auzit şi alte lucruri de foarte bine de la mult mai multe voci, voci la fel de autorizate şi care nu mă ştiau decât după texte. Aşa şi astfel şi pe repede-nainte:

1. să ştii că atunci când mi te adresezi, ironic/ /flegmatic sau mai-ştiu-eu cum, cu "d-le editor" sau cu "domnule membru al consiliului hermeneia", nu mie îmi raşchetezi obrazul, ci ţie. Pentru că încărcătura de ironie sau de miştocăreala ţi se întoarce înzecit tocmai pentru faptul că, dintre noi doi, cu siguranţă!, nu eu sunt cel care deţine o poziţie în Consiliul Hermeneia doar cu numele.

2.Aici nu e vorba despre admiterea părerilor. Dă-mi voie să cred că încă discutăm fără să ne considerăm cimpanzei! Şi, mai ales, dă-mi voie să cred că nici unul dintre noi nu foloseşte granade de fum pentru public. Aici este vorba despre a (in)valida nepotismul. Pentru că:

3. "şi mai admit faptul că am dreptul să dau încredere unui om care mă citeşte constant" e o apărare ilar-găunoasă, deoarece ea duce la nişte ramificaţii care pun punctul pe i, cum ar fi:

- tu, din poziţia de editor, nu ai dreptul să dai încredere cuiva, ai mai degrabă obligaţia morală de-a oferi feedback cât mai multor useri. Retoric, de câte ori ai făcut lucru acesta în... să zicem, ultimii doi ani? Şi atunci, alte întrebări se cer puse: doar oamenii care te citesc constant pot spera la "încrederea" ta? A te citi constant, înseamnă a-ţi fi agăţate peniţe de orice postare, chiar dacă ea, agăţarea peniţelor, este singura activitate pe care o practică respectivul user? "Încrederea" ta este condiţionată de cantitatea vizitelor sub propriile-ţi texte? Ţii condică de cine/ când/ cum? Sau şi mai precis: în trei-patru ani, numai pe Ioana o înveşteşti cu încredere? Nu mai există alt user care să merite un comentariu al lui Vlad T? Pentru că din ce sustii tu, din cifrele comentariu/ text/ autor/ şi din ce spun eu - însumat = evidenţa implacabilă - lucrurile exact aşa stau.

4. În încheiere, având în vedere faptul că, dacă scădem intervenţiile pur adminsitrative şi răspunsurile sub propriile tale texte, rămâi cu vreo 10 comentarii strict literare în doi ani, plus 3 peniţe, din care două pentru textele Ioanei, dacă adăugăm cele 10 (zece) peniţe în nouă luni pe care Ioana le-a oferit textelor tale, asta fără să aibă vreo altă activitate măsurabilă pe Hermeneia! (apropo, cineva pomenea, mai sus, de uniformizare), avem în faţă tabloul conform căruia, aşa cum spuneam în prima mea intervenţie, avem de-a face cu o simbioză sau chiar cu un nepotism jenant. Aici nu mai este vorba despre libertatea de exprimare, despre dreptul la părere, despre subiectivism, despre editorul-căpcăun, despre valoarea poeziei contemporane, despre tipare/ şabloane/ curente ori alte pătlăgele... Am vaga impresie că nici despre literatură nu mai e vorba.

5. În p.s mai spun că (poate) n-aş fi intervenit în această poveste dacă nu erai editor. Dar eşti. Şi, cum spuneam, ai nişte obligaţii morale. E foarte posibil ca eu să fiu impulsiv, iar tu, taciturnul înţeleptic; ca eu să fiu degrabă vărsătoriu de pixeli, iar tu, aedul-zen-latentul logos. E posibil ori chiar probabil. Dar să ştii că am şi o mică, micuţă (asta este întărire a unor trăsături) virtute: în ceea ce priveşte literatura, sunt corect şi destul de echilibrat. Şi, din perspectiva site-ului Hermeneia, asta plus faptul de a fi viu, de a exista prin preajmă, de a fi prezent, de a activa la propriu, pentru toţi, printre care şi persoana ta, reprezintă condiţia capitală pro progres. Anul acesta. pe Hermeneia, am făcut mult mai puţin decat mi-am propus. La anul, dacă om mai fi, am să fac mai multe. Poate chiar mai multe şi mai bine. Chiar dacă asta înseamnă să mă expun, luând atitudine în cazuri asemănătoare ăstuia.

pps: poftă bună la brioşă, dar folosiţi şi voi un serviciu de coletărie, Poşta Română messul sau praştia. E mai intim si mai decent.

"O mare durere nu are nevoie de cuvinte.Ea nu trebuie să rişte, ca poezie, vorbirea. Trebuie (ar trebui) să aibă demnitatea muţeniei, a ochiului alb de sare, tăcut ca un deşert. Când poetul vorbeşte despre o mare durere (ca şi despre o mare fericire, de altfel) poate deveni decorativ: «Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie, / Stea dulce şi iubită a sufletului meu» - cunoscutele versuri ale lui Alecsandri - au vrut, poate, să traducă o suferinţă reală şi adâncă. N-au reuşit decât s-o facă poetică. A scrie înseamnă a m odifica de fapt ceea ce scrii, spune pe bună dreptate cineva. A scrie, a vorbi, în sfârşit, a plânge înseamnă a da simţământului forma scrierii, vorbirii, plânsului tău. A risca să faci din durere o floricică de stil. A vorbi înseamnă a fi slab. Dar singura şansă a omului este, totuşi, cuvântul. [...] Poetul vorbeşte, îşi vorbeşte (îşi plânge) durerea. Noi luăm această vorbire drept poem. O facem pe propria noastră răspundere. Poetul deplânge faptul că ne-a prilejuit s-o facem: «Cât mi-e de ruşine că plâng...». Pentru că omul e slab, cel mai slab din natură. «Un abur, o picătură de apă ar fi de ajuns spre a-l ucide», spune Pascal. «Dar e o trestie gânditoare», ne consolează tot el, cunoaşte avantajul pe care universul îl are asupra lui. «Universul nu ştie nimic. [...] Toată demnitatea noastră stă deci în gândire». În vorbire. Astfel, slăbiciunea devine putere. Numai vorbirea ne poate salva. După cum tot ea ne poate ucide, căci vorbirea e, de obicei, trădătoare. Dar poetul nu vorbeşte. El se lasă vorbit. Se lasă vorbit de durere (nu de vorbire). Durerea universală vorbeşte prin el, prin durerea lui adânc individuală, prin cuvintele lui.
Durere nudă, copleşitoare. Luând forma poemului. Forma artei. Vindecătoare? Cathartică". (Tudor Cristea, Eugen Jebeleanu, Poezii, Albatros, Col. Lyceum, 1990 - comentariu la poezia "Sunt cel ce iubeşte pământul", din ciclul "Elegie pentru floarea secerată").
Au legătură toate cele de mai sus cu textul postat aici?
Indiscutabil.
În ce fel au o legătură?
În mai multe feluri.

Vladimir, multumesc frumos pentru ganduri. Nici eu nu cred ca e un text slab :). Si mai cred ca e prea lung pentru cei care se plictisesc repede.

E frumos in Canary Wharf. Frumos si artificial, e o lume artificiala acolo. Faci o ora din centru pana acolo. Eu m-am dus special sa imi fac poze cu Canary Wharf. Mai bine ramaneam in centru, poate il mai prindeam pe print sau garda. Odata am prins garda si am facut poze. La urma urmei, e o porcarie. Mai bine ma duceam in Africa, salvam o viata. Sau ramaneam in Romania. Salvam o viata. Sau pe mine. Acest comentariu are legatura cu textul tau. Are, in cele din urma.

Nu voi repeta cu alte cuvinte ideea care s-a enunţat, fiindcă nu găsesc un alt cuvânt mai potrivit decât ,,seducţie" . Nu-mi rămâne decât să aprob cu trei de da :) ( dacă mai era nevoie de asta...)
Ce aş vrea să remarc este abilitatea de a ne lăsa impresia că ştim totul, cine e personajul drag, unde se petrec acţiunile, când de fapt, la o avalanşă de întrebări, am putea avea mai multe răspunsuri, supoziţii. Deci, pe alocuri, e un poem deschis interpretărilor. Fiecare dintre noi îl putem lăsa să ia forma lăuntrului nostru, însă cu respect şi admiraţie pentru tot ce e personal, şi trist, pentru autor. Mi-a plăcut că aici iubirea, dorul, nu sunt strigate de pe acoperiş, nu sunt declaraţii ostentative. Totul se subînţelege.
Cred că e structurat pe două versuri pilon:

,,trebuie să-i fi văzut chipul când râdea"
...
,,n-am mai auzit-o niciodată râzând"

Spunea cineva că ceea ce rămâne din oamenii dragi e amintirea privirilor şi a zâmbetului. Celelalte se înlănţuie. Fapt adeverit de acest poem.

Concluzionez: e un poem confesiv pe care nu te saturi să îl reciteşit şi parcă vrei să mai fie vreo câteva strofe.
Felicit autorul!

Oservaţie: poate alt titlu care să nu ne pună cheia în mână.

Mie mi- a placut. Are ceva care transmite fior. Pe alocuri unele metafore mi se par fortate, pentru gustul meu, in incercarea de a transmite si mesaj si de a emite feeling. Dar pentru mine, intregul conteaza si textul a reusit sa- mi transmita " feelingul". Totusi as renunta la final, as gasi altceva, mi se pare cam trantit si inestetic. Mi -a placut mult" nebunia". Mi a placut si alaturarea muzica, text, in varianta prezenta. In concluzie, in viziunea mea, o penita.

:))) „să scape de zădadă cu o lopată”???
nici eu nu știam de odiseea premierului nostru...

n-are nimeni o replică, tot prin epigramă, la catrenul ăsta? :)

Paul, am vrut sa subliniez ca un poet nu este obligat sa-si explice poezia. Fara sa iasa din granitele respectului reciproc. Nimic mai mult si-mi cer scuze pentru unda de usoara nemultumire provocata. Nu asta am intentionat. Daca "poet excelent" este exagerat, rectific : "poet bun". Doamne-ajuta!

Domnule Cristian Vasiliu, este foarte reușită traducerea dumneavoastră, atât în ceea ce privește conținutul, cât și forma artistică. Ați reușit să surprindeți perfect spiritul originalului. Am doar o singură recomandare: versul ,,Iar gândurile...'', care e cu două silabe mai lung, cred că ar suna mai bine ,,Și gânduri mi se-amestecă...'. Cu toată stima, Petru D.

ti-am adaugat eu link-ul la baza textului. cimpul subtitlului nu accepta HTML pe Hermeneia.
daca stii sa editezi in HTML mai poti edita ca numele poeziei mentionate sa se deschida ca link, etc

am retinut o parte din observatii. multumesc.

chiar daca poezia pare putin incarcata de anumite imagini (nu vorbesc neaparat de balast, ci de folosirea anumitor imagini in alte poezii), nu poate sa nu surprinda originalitatea, nota personala a autorului pe care nu si-o ascunde. suntem departe de manierism (parerea mea). titlul este placut, si deja anunta cititorul avizat ca va urma un tur de forta.

ok, Andule. există două caregorii de oameni. unii care vorbesc porcos la ei acasă și alții care vorbesc porcos la ei acasă și în public. cred că îți este cunoscută noțiunea de „public”. anyway, pe hermeneia ești în public. aici, printr-o înțelegere comună am decis să nu vorbim unii cu alții așa. tu văd că insiști să faci parte din a doua categorie. nu este nicio problemă. pentru noi. doar pentru tine. la prima recidivă știi ce se va întîmpla și te asigur că nu te voi mai anunța. o zi bună.