„În tot acest amalgam, observăm că poezia a pierdut mult din prestigiul ei.” - parol că nu știu de unde și pînă unde „observăm”. Un astfel de limbaj ex catedra este cel puțin amuzant. Și nu o spun de dragul de a fi Gică contra. Ci pentru că nu observ nimic din ceea ce afirmă autorul. Și dacă asupra observațiilor avem probleme atunci cu siguranță ca nici hermeneutica fenomenului nu prea mai are multe proptele iar soluțiile nici nu știu dacă mai au vreo importanță.
Și spun că nu observ pentru că pe de o parte poezia, fie ca specie literară, fie ca esență a artelor, nu a fost niciodată ceva „cu prestigiu” (deși pe bune că nici la ce fel de prestigiu se referă exact autorul nu prea îmi dau seama). Se referă cumva la un fel de faimă în lumea „maselor”? Se referă la un fel de modă? Se referă la un fel de formă principală de manifestare culturală(sic!)? Nu îmi este clar. În orice caz, pe de o parte poeții au trăit și au murit săraci cam întotdeauna. Poezia a fost o îndeletnicire relativ admirată dar în același timp privită ca ceva nu tocmai serios de cînd este ea. Pe de altă parte oamenii citesc și se străduie să scrie poezie și în epoca aceasta tot mai digitalizată sau îmbibată de tehnologie. Există festivaluri, edituri, multiple prezențe online în o mulțime de limbi. Îmi este destul de greu să înțeleg la ce fel de „prestigiu” sîntem invitați să fim de acord că observăm că s-a pierdut.” N-am auzit pe nimeni spunînd că trebuie să fii tîmpit să scrii poezii. Zilele trecute citeam despre un parlamentar islandez care este un colaborator apropiat al faimosului (de acum) Julian Assange și se menționa cu relativă apreciere că este și poetă și că și-a publicat primul volum la 20 de ani. Există politicieni care scriu versuri, revoluționari și artiști. Merg în secțiunea de poezie a unei librării ca Borders sau Barnes & Noble și este enormă, atît contemporani cît și clasici. Nu prea pricep la ce prestigiu se referă autorul.

„Poezia a pierdut mult din substanţa intelectuală, reflexivă, raţională.” Ei bine, lăsînd la o parte faptul că (vorbind in extemis) nu sînt convins că iraționalul este neaparat nepoetic. (La urma urmei onirismul, dada sau multe alte modalități moderne sau post moderne de a face poezie, ar fi excluse din „clubul poeziei” dacă poezie ar trebui neaparat să fie „intelectuală, reflexivă, raționalaă). Deci, pe lîngă faptul că nu există nici un fel de „lege” literară care să circumscrie poezia doar raționalismului sau reflexiei filosofice, dacă într-adevăr există o astfel de „pierdere de substanță intelectuală” eu zic slavă Domnului. Pentru că din modestele mele obsevații pot spune că marea problemă nu este că omul acestui secol nu gîndește ci că nu simte. De fapt nici nu mai are timp sau abilitate să își asculte inima. Îi este chiar jenă să o mai facă. Și nu aș vrea să se creadă că sînt un anti-intelectualist, sau un anti-rațional. Departe de mine. Dar poezia nu este doar reflexie filosofică sau meditație intelectuală. Dacă se oprește la asta pur și simplu nu este poezie. Pentru că poezia este în esența ei un fenomen cu substrat metafizic. Este (sau conține) un ceva ce nu poți explica folosind absolut orice lege a universului material. Simplu spus, are putere. Cînd este poezie.
A spune că „poezia trebuie să poarte un mesaj intelctual şi că trebuie să fie precisă în acest sens” este relativ ridicol în opinia mea. Pentru că un „mesaj intelectual” are și o carte de bucate sau un paragraf din constituție. Sau un articol de ziar. Dar ele nu sînt și nu pot fi niciodată poezie. Poezia se folosește de „materialul intelectual”, de raționalitatea intrinsecă procesului comunicării. Dar este cu mult mai mult decît atît. Altfel nu este poezie.
Mi se pare apoi periculoasă respingerea conceptelor de „inspiraţie”, „inconştient” sau „muză”. Cînd cineva spune astfel de lucruri mă îndoiesc că are habar de poezie. Nu mă refer la meșteșugul literar. Mă refer la poezie. La acea scînteie intefabilă care face un suport banal să devină o forță. Citești descrierea unui oraș și a unei înmormîntări vara acompaniată de obsesiva repetare a cuvîntului plumb și nu mai este același banal fapt divers. Este o imagine care te transportă și te transpune și simți aproape între dinți praful orașului, căldura moleșitoare și povara unei zile care nu se mai termină precum o înmormîntare de vară. A-mi spune că totul este aici comunicare intelectuală(sic!) mi se pare jenant.
Evident, nu orice elucubrație sau înșiruire de cuvinte, sau descriere de întîmplări emoționale este poezie. Așa cum spunea și Adrian mai înainte, miza poeziei este capacitatea de a transpune, a reprezenta în așa fel încît „să spună mult mai mult dincolo de cuvinte”. Iar „cum” se reușește asta reprezintă diferența de carate între un poet și un om care se străduie să scrie versuri. De cînd este Hermeneia am întîlnit oameni cu idei bune și coerente dar care nu reușeau sub nici o formă să facă din ele poezie. Și chiar aș spune că admir pe cei care reușesc(și asta este talent) să scrie o amestecătură de imagini dar care reușesc să îmi transmită ceva. De fapt aproape că văd poezia ca fiind acel mesaj subliminal ascuns în zgomotul de fond al unei pelicule video. Unii psihologi și propagandiști au încercat asta. Ei bine, asta este tehnologie și psihologie la urma urmei. Poezia reușește (cînd reușește) să facă „asta” în mod natural.
Nu cred că este menirea poeziei să facă instructaj sau să comunice. Cît cred că este menită să transmită(care în opinia mea este altceva decît a comunica) și să exprime(să reprezinte) cu putere inefabilă. De aceea în antichitate alături de profeție și eros, poezia era cea de-a treia manifestare atribuită unei „manii”. Poetul, ca și profetul sau îndrăgostitul, erau priviți într-un anumit sens ca fiind „posedați” de o astfel de „manie” specifică care nu se mai supunea controlului rațional. Mă îndoiesc că anticii greșeau foarte mult privind în felul acesta poezia.