oricum apreciez ironia

Asta îmi pare mai bine conturată. Personal în locul șurubelnițelor aș fi scris cheia de treișpe, asta înseamnă că (sper) am citit în cheia corectă. Are un final bun.

Inteleg impulsul de a nu mai continua textul... uneori e lehamite "dar nu conteaza", uneori unii dintre noi se trezesc :)

Orașul ca o carte pentru copii cu ilustrații de iarnă... cred că asta s-a vrut. Și mai cred că s-a vrut într-un ton ludic, numai că, după părerea mea, pe ici pe colo, șchioapătă pe la expresiile colocviale de genul „una mai grasă ca alta” și „căzută în cap”.
Mi-a plăcut expresivitatea versului „zurgălău pe coperta lucitoare singurătatea”. Foarte sugestiv singularul substativului „zurgălău” pentru a defini singurătatea. De obicei întâlnim doar pluralul, „zurgălăi”, tocmai de aceea, singularul, „zurgălău”, e atât de sugestiv în acest context.

Mda, se cam poticnește. Ambiguă, poate chiar narcotică.

Voiam sa subliniez altceva acolo. Textul se axeaza pe trecator si pe dezastrul emotional in care se afla si nu pe americanii care isi exprima emotiile exuburenat sau pe faptul ca a doua zi era ziua lui de nastere. In locul americanilor putea fi oricine, in momentul acela el tot asa i-ar fi vazut. O sa modific acolo ca sa nu mai apara alte neclaritati.
Multumesc pentru sugestii si pentru incredere.

Paul, mulțumesc pentru explicație. Cred, totuși, că se puteau găsi modalități mult mai plastice de a exprima îmbătrânirea și mult mai apropiate de cititor. Doar o părere, Eugen.

Bine ai revenit, Radu!

Mărturisesc că a fost o lectură reconfortantă. E un stil pe care observ că îl stăpânești foarte bine. Îmi dă impresia unor succesiuni de imagini (stop-cadru) ca în benzile desenate surprinzând foarte bine detaliile atât cele de decor, cât și cele de acțiune (unele gesturi) și de introspecție.
Mi-a plăcut și tenta umoristică, chiar dacă ideea centrală a textului e serioasă, chiar gravă, și pare a fi „există viață și după... ”(Ramona, X, Y, Z). Mi-l imaginez pe Dem Rădulescu rostind acest monolog :)
Interesant cum aproape toate circumstanțialele și atributele le-ai scris după punct. E ca și cum unele detalii le-ai omis inițial, apoi ai revenit cu precizări intuind întrebările interlocutorului. Dpmdv e ok, dar nu știu ce ar spune teoreticienii din domeniu despre sintaxa propoziției și a frazei.
Aștept cu interes un nou text :)

Muţumesc Adrian. Voi modifica la început. Cred că ai dreptate.

mda, poate ar mai merita lucrat. e aproape obositor cu o singura viata, o singura...etc.
apoi, nu stiu, nu-mi plac titlurile in engleza pentru texte in limba autohtona. desi poate, are o putere de evocare mai mare in limba lui Shakespeare.
finalul cu `îngeri de scrum" e banal, clișeistic.

Mi-au placut aceste versuri, m-am regasit in ele, asa scriam si eu odata, nu la fel de bine, dar aveam acelasi vocabular.

am si eu o rugaminte off topic pentru toti cei care scriu comentarii folosind si cuvinte in alte limbi decit cea romaneasca. Va rog sa binevoiti fie sa folositi corect limba si gramatica respectiva fie sa nu folositi astfel de cuvinte pentru ca nu este un semn de cultura nici pentru dumneavostra si nici pentru Hermeneia. Va multumesc

Adrian, îmi place foarte mult stilul tău în scris. Îmi place în acest text cum derulezi povestea cu tot „tacâmul” ei – poftiţi, ne îndeamnă autorul, luaţi cu voi şi lingurile de argint! Se va servi borşul lui tata! E bine că stăm la masă, e bine că Ispirescu e prezent cu lumea lui de basm (P. Ispirescu este un povestitor matur al copiilor, după părerea mea, nu scapă nimeni nepedepsit în basmele lui, şi ce pedepse... adică, numai dacă ne gândim cum fiii de împărat sunt pedepsiţi, chiar de împăraţi – tată pentru ei, te apucă groaza pe la vreo opt ani...
Metafora foarte bine plasată după o poveste clasică, fără efect acum, în prima parte, evident voit, exact cum vine ea, naturală.
“Soră-mii i-a rămas mic şorţul, ori e mare.Oricum,tata acoperă albastru boxa aia făcută dintr-un sertar; cu degetele belite de cuie, pune fir pe fir, învârte încet butonul, înjură, învârte iar...”
şi minunata combinaţie: “ca păsări de plastic sub cer faianţat, vocii i-au crescut ochii.”
Apoi, imaginea cu tata, sora, strânsul mâinii, efectul psihologic lucrează intens – suntem martori, servim “borş”, lângă noi se derulează o scenă, fiecare este urmărit şi toţi ştiu că EL e tata: Na-vă, poate vă mai trece dracu’ foamea,…/… iî cere mamei un castron cu borş./ Mamei îi râde movul din jurul ochiului – tablou static; pe stop cadru, … mă strânge uşor de mână,/eu, pe soră-mea”. superb calup de imagini atât statice cât şi în mişcare doar pe retină.
“Cade noaptea cu surcele albe,/cât jumate de om, zăpada,/” – povestea copilului curat, sufletul curat – „zăpada”, „surcelele albe” – inocenţa, jocul de cuvinte doar pentru atmosferă pentru ca cititorul să poată trăi copilul din el şi să înţeleagă râsul rece, uşor ironic la o vârstă la care ironia înseamnă nu mai mult decât nişte „pantaloni rupţi în genunchi”: „râde la mine, îi simt râsul prin pantalonii rupţi în genunchi;”
“ledul din capul cutiei” – întunericul, frica sugerată prin contrast, teamă/curaj, oximoronic prin efectul invers psihologic redat foarte clar prin „şi ce”, mai de parte „ba da, ba nu, ei, şi?”
Repetiţia verbului foială prezentă în ultimile două strofe: Se foieşte tata./ Se foieşte mama./ Mă foiesc./ singurul care înjură de două ori este tata: “Se foieşte mama. Înjură tata./ … Mă foiesc. Înjură tata.”, copilul o singură dată în gând de teamă de tata când începe şi el a se foi: “Se foieşte tata./Ba nu mi-e foame.” – înjură prin negaţia: „ba nu”. deci, o face şi copilul.
Textul e foarte bun. După părerea mea aş renunţa la unele construcţii pentru o mai bună delimitare a sensurilor în propoziţii şi anume:
“cât un copil şi copilul râde frig” –“ râde frig” rupe cumva stilistic strofa. ai putea înlocui complementul cu punct –“ cât un copil şi copilul râde.” e frig;
“Brr, ce mult alb şi tot negru peste tot” – la fel, destul de nefericit stilistic acel “peste tot” (mă refer strict în context. Altfel, este o formă poetică. M-aş opri după “negru”.
Finalul l-am citit aşa: “Nu se mai aude nimic”. Poate ledul.
“Ledul e cumva încă./Mai era ceva în povestea aia.../Nu mai ştiu ce.
Strici povestea pentru că nu eşti în proză.
Sau poate poţi păstra “Nu se mai aude nimic” şi să te opreşti la versul “Ledul e cumva încă” pentru că eu, ca cititor, am înţeles finalul foarte bine, şi am descoperit şi efectul de led, doza de “ambiguitate clară” bine folosită, atât cât trebuie şi de la final încolo, vorba ta, mai trebuie să-mi fac şi eu treaba ca cititor
Eu îţi mai acord o peniţă şi de data aceasta pentru că reuşeşti să faci un cititor să te mai citească şi cred că nu este puţin lucru. ai un stil original şi asta îmi place la tine, Adrian! Succes!
P.S. Mă scuzi dacă nu prea este literar ce am comentat eu aici dar cred totuşi că mă vei scuza în contextul în care nu sunt critic literar.
şi...
bună ziua!:)

lumea se schimbă singură. noi doar constatăm şi ne pufneste plînsul. ca la ştirile proş-ti-vi. demenţial de eco...să moară morcovii don' Gorun!