mi-a zâmbit dintr-o carte, puțin enigmatică și, în același timp, foarte matern,
nu înțelegeam cum lebedele pot ajunge pe fundul oceanului. simplu, din zbor...
nu pentru că mi-ar fi fost greu să pluteasc odată cu stolul, ci pentru că mergeam
adeseori în fața lor...e o altfel de rămânere în urmă. întâi, exersezi nedorirea, zborul
îl găsești a fi inutil. știai că aerul are formă de piramidă? pur și simplu am căzut
de parcă aripile mele ar fi avut legătorile din ceară. am devenit o luntre mică,
mult prea mică pentru un oc(h)ean atât de mare...când n-am fost nici corabie,
am devenit o simplă scândură iar scheletul, prea greu pentru apă, a coborât
în adâncuri. dacă ai ști ce milă mi-a fost de scoici. parcă erau ouă de broască țestoasă.
m-a cuprins un sentiment matern, voiam să le dau viață...le-am adunat cu ciocul sub aripi
și-am stat așa până când au început să licurească...
eram un sat cu ovule de vietăți necunoscute, eram un brad încărcat cu stele de mare, pești și alge ...
apoi oceanul a prins coajă, au venit spărgătorii de gheață și când m-au găsit, m-au numit Matca ...
globușoarele alea de scoică sunt de vină. ai fi spus că sunt bănuți de albine