Mă închin izvoarelor, să fie lună
stelele cloşti cu pui şi
păsări albe, multe păsări albe deasupra mării
cerul întreg o catapeteasmă
pictată de îngeri cu sângele lor.

Copacii să se înalţe până la nori
cu frunzele din inimi verzi
să se scalde soarele,
în urcuşul său pe munte
ca o sferă galbenă
într-un snop de grâu.

Să vină capriorii cu ochii mari
să soarbă luna din apă
şi s-o poarte în coarnele lor
până se vor speria fiarele pădurii
se vor ascunde
să nu le vadă păsările.

Am să urmez cursul râurilor
să mă cheme,
prin locuri unde nimeni n-a trecut
în lumea fără plecare cu
păsari înotătoare şi
peşti zburători.

Oamenii cititori în stele, să vadă
căderea imperiilor păgâne
în mâinile purtătorilor crucii,
pe drumul izvoarelor la care mă închin.