printr-un strănut al peniței
am treierat toată aria lumii
mâinile mele muncite miroseau a moară
și din când în când mi le spălam în
scăldătoarea Siloamului.
când nu-mi mai înțelegeam rostul
sămânța vieții încolțea în colțul buzelor
cu rădăcina în cer condamnându-mă la
ec
le
si
as
te
confesii.

Doamne,
de ce m-ai lăsat să treier la marginea zilelor
în sufletul iernii?
secerișul acesta sărac mă irită
mi-e foame de minuni și de lucruri mai simple
de-o cosarcă plină de fructe din pomul iubirii.

smulge din mine
neluminările
slăbiciunile
și omul de mucava crescut ca o buruiană
și fă-mă verb
și fă-mă chilie de timp
și luminează Tu, Doamne,
în ocna cuvintelor
tăcerilor
răsuflărilor
mele.