cu ani în urmă.
cumpăram “Jurnalul Naţional” în fiecare zi. azi nu mai cumpăr niciun ziar. în ediţia din 5 ianuarie 2004 o ştire mi-a atras atenţia. era vorba de revelionul poeţilor virtuali, Iaşi. cine mai petrece în aceste vremuri tulburi un revelion cu sarmale reci dar cu multă poezie? se întreba autorul articolului. da, era vorba de Virtualia din 2004.
iată că mai găsesc un scurt comentariu al Alinei Manole: mulţumim celor care au participat şi în special mulţumim domnului Viorel Ilişoi, reporter la Jurnalul Naţional, care chiar în noaptea de revelion ne-a intervievat şi ne-a făcut plăcuta surpriză de a scrie un reportaj foarte simpatic despre revelionul poeţilor virtuali.
Liniștea din local îi înmuia oasele. O tipă cânta într-un fundal sinistru. Cântecul ei îl atrăgea. Ca o vâltoare. Ca un taifun nostalgic. Rămase un timp cu paharul la gură. Sorbi lung și se înecă. După ce tuși discret, lângă el, cineva spuse: Es tut mir Leid! Iar amarul părea mai amar decât atunci când te trezești dimineața cu gura amară. Poate o fi greșit locul. Își spuse.
Azi Friday, January 20 (data am luat-o de pe mobil), în Tecuciul meu plouă. Și, pentru că acestea sunt zilele în care scriu despre cărțile dragi mie, am ales acum anonimul gălățean de a. g. secară. Volumul de poeme a apărut la editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011.
Înainte de a intra la facultate, iată-mă pe la 17 ani, lucrurile astea le-am mai povestit şi o s-o scurtez, frecventând cenaclul literar UTM crezându-mă „poet” – lucru scuzabil la vârsta respectivă. Veneau pe acolo Florin Mugur, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, George Radu Chirovici, Labiş (puţin timp înainte de a se întâmpla ceea ce s-a întâmplat) şi Nicolaie Breban. Aşa am şi debutat, cu o aiureală de credeam că-i poezie – nu-i mai ţin minte titlul - în revista „Tânărul Scriitor”.
„Pe la ora cinci dupa-amiaza, toți copiii sunt triști: încep să înțeleagă ce este timpul”
Stephane Audeguy
Ațîță vîntul duhurile toamnei. Răvășite, frunzele se rotesc, apoi, cad. Se prefac, nu sunt moarte. Un caligraf a scris pentru ele poeme. Le zărim în oglinda retrovizoare, printre norii cirus, dansează, ușor desuete, în rochii de vals, pe când, noi ne prăbușim în abis...pe toate cele patru roți.
La marginea clipei o platformă providențială. Ne oprește la timp. Doi păstori din mileniul trecut veghează turma de mioare. Privim: ei, spre cerul schimbător al toamnei; noi, mai aproape, în vale, unde se prelinge sinuos pretinsul drum de asfalt.
- Nu vă supărați, acesta este drumul care vine de la Sebeș și duce la Tg. Jiu?
- Nu. E drumul spre Obârșia Lotrului.
Comentarii aleatorii