uneori mă privesc în oglindă
văd doar o cioară care stă să ațipească
surâsul monalisei, molipsitor de tristă
pictorul fumând distrat o gitană
nimeni nu poate trece nepăsător
perfecta armonie mă face sa ramân captiv
în rama zilelor mele nepictată..
Va trebui oare să oprim jocul ăsta
legănat din fălci
precum corăbiile
însămanțate în mediterane dulci?
Ar fi singura scăpare
de o moarte cruntă
prin izbăvire de cuvinte lugubru caligrafiate-n clorofilă
sau
ar fi,
dimpotrivă,
coroana ce-o dau pruncii în zâmbet.
Comentarii aleatorii