Să nu mă cerți
Că trupul mi l-am dumicat
Și sângele în cupe l-am turnat
Mi-e calea fără de întors
Și-n carne îmi cresc cuie.
Am dat obol uitării,
Iubire de pripas
Acum la ceas de jertfă
O cruce mi-a rămas.
Iubit-am,
Deci exist.
Și am trăit lumină
Culoare eu am fost
Rupându-mă de tină,
Bătaie de aripă
Apus nedezlegat
Pe toate cu inimă
Din joacă le-am creat.
el avea două mîini stîngi
și mereu îi întreba pe ai lui
de ce m-am născut așa mamă și tată
de chichi de michi și de feng shui
dimineața strîngea lucerna căpițe căpițe
și mînca din mers o felie groasă de pîine
unsă vîrtos
cu lumină
de la doi sori cusuți cu arnici pe etamină
unul pe față altul pe dos
pe la prînzul cel mare
încerca să se odihnească preț de un ceas
ah ce obidă!
În curând, o să cad de pe sentimentul ăsta subțire,
mâine,
poimâine,
sau după alte câteva zile de împrumut, cine știe,
îmi ard tălpile
și capătul prin care m-am legat de ceilalți
se desprinde încet,
nu-i nimic, poate așa se va vindeca și timpul de mine,
(l-am îmbolnăvit întrebându-l retoric
la ce folosește
și cine-l întinde așa, până devine
Comentarii aleatorii