probabil generaţia noastră
mîndră ca o varză creaţă (don’t ask me why)
legiune romană uitată la numărătoare
în faţă la senat
sau pe bancheta din spate
a unui mercedes mort cu geamuri fumurii
şi cu ochii în soare
generaţia noastră trece poate
printr-un fel de angst de parc
o defecţiune subtilă de reproducere şi remodelare
dar absolut norocoasă
lăbărţată peste continente şi gafe
Un om stătea în mijlocul unei intersecții.
Dând din mâini ca și cum ar vâsli.
Trafic blocat.
Un șofer exasperat: ce faci omule, ești nebun?!
Vâslesc. Vrei să facem împreună o plimbare?
Dar unde-ți e barca?
Cum? N-am barcă? Atunci ar trebui să înotăm amândoi!
Fără de lumină nu se poate construi nici o imagine, mai ales că pensule sunt închise în sertar,
aşa că am început să îmi desfac cuvintele, cu o şurubelniţă în cruce, deşurubez şuruburile instabile
mi-am dat seama
că dintr-un adânc de suflet searbăd
au răsărit gheare metalice
că acolo în ochii infinitului
puțin mai jos de paradisul erotic
sunt artiștii rar suportați
noi toți avem două linii
pe lângă linia vieții
ce se sparge-n palma ta
și-n gândul ascuns al palmei mele
încă o linie
veșnic ocupată
În curând, o să cad de pe sentimentul ăsta subțire,
mâine,
poimâine,
sau după alte câteva zile de împrumut, cine știe,
îmi ard tălpile
și capătul prin care m-am legat de ceilalți
se desprinde încet,
nu-i nimic, poate așa se va vindeca și timpul de mine,
(l-am îmbolnăvit întrebându-l retoric
la ce folosește
și cine-l întinde așa, până devine
Comentarii aleatorii