probabil generaţia noastră
mîndră ca o varză creaţă (don’t ask me why)
legiune romană uitată la numărătoare
în faţă la senat
sau pe bancheta din spate
a unui mercedes mort cu geamuri fumurii
şi cu ochii în soare
generaţia noastră trece poate
printr-un fel de angst de parc
o defecţiune subtilă de reproducere şi remodelare
dar absolut norocoasă
lăbărţată peste continente şi gafe

A fost odată-n Bucureşti,
a fost, şi nu o dată,
din rude ample de Vereşti,
o preastilată fată.

Şi era plastic până-n dinţi
şi mândră-n toate cele,
cum e coliva între sfinţi
şi checu-ntre franzele.

Din cracii roz şi dezinvolţi,
copitele şi-ndreaptă
spre termopan, unde la colţ,
în merţ, Ghiujul aşteaptă.

Ea simte, fato, disperări
când merţul gri străluce
şi găuritele cărări
bujile-i distruge.