Un om stătea în mijlocul unei intersecții.
Dând din mâini ca și cum ar vâsli.
Trafic blocat.
Un șofer exasperat: ce faci omule, ești nebun?!
Vâslesc. Vrei să facem împreună o plimbare?
Dar unde-ți e barca?
Cum? N-am barcă? Atunci ar trebui să înotăm amândoi!
O minte și un suflet
Împodobite
Cu ale lumii daruri,
Cunoașterea a tot
Ce-n simțuri curge-n valuri
Sunt ale noastre scopuri
În viața ce-o trăim...
Pe scara ierarhiei
Mereu să tot suim.
Prin tot
Ce-n minte strângem
Și-n suflet adunăm,
A noastră „mască” crește,
Cu ea ne „înălțăm”.
Iar când
De sus privim
La tot ce ne-nconjură,
„Micimea” celorlalți
Ne umflă în statură.
I
Pe-atunci mi-erai amică
Consuela
Cu ţâţe cât Venezuela
Cu gura mică,
Nasul fin…
Aveai un aer cam latin
Şi mă iubeai – eu mai puţin,
Dar îţi ştiam de frică…
II
De-atâta dor,
Oh! Consuela, mi amor!
Îmi amintesc că într-un an
Era să mor…
Era să mor…
Pe-atunci noi ne iubeam cu spor
Într-un decor
Shakespearian
Oh! Mi amor! Oh! Mi amor!
Cu dosul tău rubensian
Comentarii aleatorii