Să nu mă cerți
Că trupul mi l-am dumicat
Și sângele în cupe l-am turnat
Mi-e calea fără de întors
Și-n carne îmi cresc cuie.
Am dat obol uitării,
Iubire de pripas
Acum la ceas de jertfă
O cruce mi-a rămas.
Iubit-am,
Deci exist.
Și am trăit lumină
Culoare eu am fost
Rupându-mă de tină,
Bătaie de aripă
Apus nedezlegat
Pe toate cu inimă
Din joacă le-am creat.
În curând, o să cad de pe sentimentul ăsta subțire,
mâine,
poimâine,
sau după alte câteva zile de împrumut, cine știe,
îmi ard tălpile
și capătul prin care m-am legat de ceilalți
se desprinde încet,
nu-i nimic, poate așa se va vindeca și timpul de mine,
(l-am îmbolnăvit întrebându-l retoric
la ce folosește
și cine-l întinde așa, până devine
Într-o zi, un măgăruș postmodern se plimba pe câmpie
În dinți c-o păpădie.
Nu era –vai!- să fie o așa grozăvie plimbarea în sine pentru asin
(nici măcar nu era măgarul lui Buridan, ci un simplu magar din moși-strămoși)
Dacă nu sărea în grădina lui Ficino
Zicând “ninonino”
Am zice c-ar fi avut o zi ca-n rai
Dar puse copita și, vai,
Se cruci: prin față-i trecea o iapă din stână
ca un elastic m-am întins către tine
cu brațele am cuprins pământul ca pe o bilă albastră
tu, învârtind trei degete, rotind gâtul, ți-ai prins părul frumos
și ai deschis fereastra sfântului duh
mi-am astupat urechile să nu aud să nu aud
dar toate cuvintele ieșeau pe gura porumbelului sub formă de ou zburător
de sub pleoapa sidefie a oului ieșea, aplecat, liniștit, câte un goliath
Mi se pune pata! Dă-te de pe mine!
de o vreme-ncoace ești atât de grea
că-mi îndoi podoaba când te lași pe ea
și când țipi în spasme cât îți e de bine.
Nu-mi mai arde-acuma de împreunare!
când propui partida, parcă m-ai vâna
cum vâna odată, trist, balena sa,
cu harponu' țeapăn, șchiopu'Ahab pe mare.
Mai miroși a roză, însă dau de spini
când dezbraci textila, lent peste călcâie
Comentarii aleatorii