Estetica, ca disciplină filosofică specifică, deși preocupări în domeniu există din antichitate, s-a constituit în sec. 18, când A. G. Baumgarten îi dă denumirea pe care o cunoaștem astăzi în lucrarea intitulată „Aesthetica“ (1750), pe care o definește drept „știința cunoașterii senzoriale“, făcând totodată distincția clară între logică și estetică. Întrucât estetica studiază esența, legitățile, categoriile și structura acelei atitudini umane față de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea și făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor și proceselor din natură, societate și conștiință sau ale creațiilor omenești (artistice), ne propunem aici să inserăm câteva „judecăți“ regăsite în ultimul aspect de studiu al acestei discipline: creația artistică.
Nu știu de ce, atunci când mă gândesc la neamul meu, primul gând care îmi vine în minte e legat de o frază din „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Acolo, personajul principal, Ștefan Viziru, îi predictează iubitei sale, Ileana, că va îmbătrâni departe de țară, înconjurată de nepoți care nu vor înțelege o boabă din limba românească.
NOTA 1: Din cauza unei documentări superficiale, articolul de față a apărut inițial într-o formă necorespunzatoare. El urmează a fi refacut după ce mă voi reîtoarce în țară și voi lua legătura cu arhitectul Popa Roman. Până atunci am păstrat, în cele ce urmează, strictul necesar pentru a atrage atenția cititorilor asupra arhitectului inventator și asupra conceptului său de "Reoarhitectura".
Pe această cale, îmi cer scuze cititorilor care au parcurs prima formă și îi mulțumesc Arancăi care mi-a atras atenția asupra unor informații incorecte care au fost cuprinse în prima formă a textului. Până la apariția unei noi forme menționez că Informatii pertinente despre arhitectul Popa Roman se găsesc la http://reoarhitectura.3x.ro/.
Sunt fericit că România nu a reușit să se califice în finala concursului Eurovision 2008, atât de fericit că parcă îmi vine să îl propun pe Marius Moga „cel mai mare român al tuturor timpurilor”, ba chiar cel mai mare român și în comparație cu niscaiva străini. Iată încă o dovadă că românul, atunci când vrea să fie corect și-o ia drept în nas, de aici problema națională cu deviația de sept de nu ne mai recunoaște nimeni, vorba ceea, e vremea să redevenim celebri.
Comentarii aleatorii