În urmă cu mai bine de o sută opt ani, I. L. Caragiale, ploieșteano-dâmbovițeanul care ne-a surprins cel mai bine năravurile, făcându-le nemuritoare, adică etern sesizabile, tipărea în „Universul” o schiță al cărei umor se baza pe încurcătura de nume și al cărei tragism – pe sesizarea tăioasă a unei situațiuni care încă viază. Și care s-ar putea rezuma prin zicerea întoarsă „omul nepotrivit la locul nepotrivit”. Sau viceversa. „Triumful talentului”, căci despre aceasta e vorba, îi are în centru pe doi elevi dintr-o școală de provincie, care poartă nume vrednice de a ne pune mintea pe moațe: Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu. Niță, copil orfan, nu tocmai deștept și cam lenevior, are o calitate care l-ar putea ajuta să-și croiască un drum în viață: posedă o admirabilă caligrafie.

Romanele lui Mario Vargas Llosa înglobează cugetări profunde despre însăşi fapta de a scrie. Autorul dezvoltă ideea că umanitatea are nevoie de acea plăsmuire a imaginaţiei, care schimbă dimensiunile unei sau altei realităţi. Şi, pornind de la aceasta, observă cu uşurinţă cum se schimbă firul narativ, nu doar din perspectiva tehnicii de scriere, ci şi din punct de vedere evolutiv, în funcţie de ideile (aici politice) ale personajelor care povestesc. Şe ştie că Llosa lucra mult la dezvoltarea ideilor, pâna a ajunge să le scrie pe hârtie, acest proces de creare a unei scheme literare, de iniţiere a unui concept, de la care ar porni un subiect, putând să dureze de la câteva luni până la câţiva ani.