Am promis că voi începe un serial de informare în legătură cu diversele „manifeste” şi încercări de definire a diverselor curente culturale (inclusiv de sorginte autohtonă) care au avut o influenţă, mai adâncă sau nu, pe multiple planuri. În acest fel, fiecare dintre cei care au chef, ar putea să deducă în ce măsură programul iniţial s-a realizat, eventual modificâdu-se pe parcurs, când e vorba de manifeste-program sau cât de bine au prins trăsăturile unui anumit current, atunci cân e vorba de definiri.
Zilele trecute a murit un om remarcabil al culturii românești contemporane. Eu nu l-am cunoscut personal dar l-am auzit de multe ori și sentimentul pe care l-am împărtășit întotdeauna a fost al unui om cu care rezonam sufletește în foamea mea adolescentă după libertate într-o țară ca o închisoare imensă. Am primit la Hermeneia office (ar fi prea pompos ca să spun ”la redacție”) un text despre această dispariție. Autorul este Corneliu Leu pe care iar nu îl cunosc personal și nu este membru al Hermeneia dar textul m-a impresionat și i-am cerut permisiunea să îl public aici.
Cele două gheișe intrară în urbea Kyoto exact la ora
la care cucii imperiali se duceau la culcare
ca să facă loc altor păsări pline de ciudațenii
formale, purtând uniforme caligafiate cu pana unei
colege sacrificate,aleasă prin sorți aleatorici
care să extrapoleze orgoliile functionarilor mărunți
ce tropăiau în mătăsuri înflorate la ușa
superiorilor influențiali
așteptând favoruri și acareturi după cum performau
în luptele de dincolo de islaz.
Gheișele își purtau povara post feminității lor
în coșuri de orez împleticit cu mersul lor legănat
pe brazdele abstracte trasate cu linia
de bambus pe planuri sobre emoțional.
Sufereau amândouă de hipotensiune căci nu
credeau în iubire nici compasiune nu prea aveau deși
doctorul oficial le-o căuta în urina limpede culeasă
Am să încep acest parcurs întru prietenie și înfățișare, întru prezentare și aoxifonie, cu două versuri recente, memorabile ale lui Ioan Es. Pop, care prezintă evoluția ființei umane până la umbrele ultime ale spiritului printre cei dragi, cînd ajungi să: ...nu mai crezi decât în istorie./iar istoria vorbește doar de cei ce dispar
În urmă cu mai bine de o sută opt ani, I. L. Caragiale, ploieșteano-dâmbovițeanul care ne-a surprins cel mai bine năravurile, făcându-le nemuritoare, adică etern sesizabile, tipărea în „Universul” o schiță al cărei umor se baza pe încurcătura de nume și al cărei tragism – pe sesizarea tăioasă a unei situațiuni care încă viază. Și care s-ar putea rezuma prin zicerea întoarsă „omul nepotrivit la locul nepotrivit”. Sau viceversa. „Triumful talentului”, căci despre aceasta e vorba, îi are în centru pe doi elevi dintr-o școală de provincie, care poartă nume vrednice de a ne pune mintea pe moațe: Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu. Niță, copil orfan, nu tocmai deștept și cam lenevior, are o calitate care l-ar putea ajuta să-și croiască un drum în viață: posedă o admirabilă caligrafie.
Comentarii aleatorii