Era spre seară. Ziua îşi ostoia căldura şi trimitea în camera doamnei Narcisa Horjeta o boare plăcută. De undeva, de la etaj, se auzeau acordurile unei chitări. Un cântec trist şi vechi. Doamna Narcisa simţi cum i se umezesc ochii. Pentru că, trebuie să vă spun din capul locului, femeia era foarte simiţitoare. Ca în transă, îşi mişcă degetele pe tastatură. „Vine, se gândi ea, vine”. Despre inspiraţie era vorba.
„Despre ce să scriu: despre violet sau despre albastru ?, se întrebă ea, suspinând.
Amestecă două bile de sticlă, una albăstrie şi cealaltă violet, într-o cutie în care, după toate aparenţele, fuseseră cândva jeleuri. O scoase pe cea albastră şi o privi nemulţumită. „Nu, îşi zise ea, nu, azi sunt în starea violet”. Începu să scrie cu ochii îngustaţi, cu un aer de o tristeţe sfâşietoare:
„Amurg de toamnă violet ...Se opri. „Versul îmi sună cunoscut”. Dădu din umeri şi continuă să se lase furată de vârtejul ce părea că o sugrumă.
„Doi plopi, în fund, apar în...” „Apar în ...În ce apar?”. „Apar în linii zvelte”. „Da, asta e..în linii zvelte”. Vreme de aproape un ceas, Narcisa, a compus. A citit apoi rar, de câteva ori, întreaga poezie. „Zău dacă nu-mi pare cunoscută, şi-a zis ea. E un fenomen telepatic, ceva, o conjuncţie astrală favorabilă care face poate să am acces la conştiinţa universală. Parcă mi s-au dictat aceaste versuri, de undeva, din alt plan.” Doamna Horjeta era mulţumită. Creaţiile dumneaei ajunseseră în altă etapă. Etapa astrală.
A doua zi, la cafeaua de dimineaţă, pe care o servea de câţiva ani în compania doamnei Ionela Petrişor, îşi declamă proaspăta creaţie. Doamna Ionela îşi luase aerul obişnuit de ascultătoare fidelă. O respecta pe doamna Horjeta pentru faptul că scria. Îi văzuse într-un rând şi poza pe un site. Era cineva. Doamna Horjeta nu ştia însă, că tot recitându-i vecinei, a molipsit-o şi pe aceasta cu morbul creaţiei. Da, şi doamna Petrişor compunea. Pe ascuns. Nu avea încă dramul de curaj necesar pentru a mărturisi public acest lucru, deşi uneori i se părea că o face mai bine decât vecina.
După ce i-a ascultat poezia, Ionela şi-a ţuguiat buzele. „Ţţţ...”făcu ea ca un client care nu ştie dacă să cumpere sau nu.
- Mi se pare cunoscută ! spuse madam Petrişor, sec.
Amfitrioana prelungi tăcerea care se lăsase după recitare. Apoi, ca trezită dintr-un vis dulce-dulce, se dezmetici, cu regret, la realitatea diurnă.
- Mda, şi mie mi-a părut cunoscută încă de când am scris-o. Ştii că am discutat noi ultima oară despre telepatia în literatură. Eu ştiu...
- A, da, faza astrală.
- Crezi că...
- Nu ştiu, se poate.
- Tu îţi dai seama ce ar fi ? Să fim noi, adică, mă rog, eu, cea care inventează literatura astrală ! Aş rescrie toată literatura lumii. Stai liniştită, în calitate de confidentă a mea, voi pomeni în memorii şi de tine. Vei deveni şi tu celebră.
Ionela nu zise nimic. Ştia ea ce ştia. Dar faza cu telepatia literară o puse pe gânduri. În fond şi la urma urmei câte lucruri misterioase, inexplicabile, nu se petrec pe faţa pământului ? A citit şi câteva cărţi în domeniu. „Misterele craniilor de argint”, cărţile lui Pavel Coruţ, vreo două despre hipnoză şi telepatie. Reuşea mereu să-şi uimească interlocutorii prin cunoştinţele ei în domeniu. Era experta grupului, cum s-ar zice.
- Da, dar totuşi de unde îmi pare cunoscută...? rupse tăcerea doamna Petrişor.
Madam Horjeta nu-i răspunse. Privea undeva departe. Spre astral.
Tocmai atunci sună cineva la uşă. Strângându-şi reverele halatului de casă din mătase, cu trandafiri mari desenaţi pe el, doamna Narcisa, deschise uşa. În prag, poştaşul care apucase să sune fix de două ori.
Îi întinse un mandat poştal pe care femeia îl luă cu un aer absent.
- Domnu’ Tudorică nu ştii mata cine cânta melodia aia...aia cu Baniciu, ba nu, cu ăsta, zi-i dom'le...cu Alifantis...
Poştaşul se şterse de transpiraţie pe frunte cu o batistă mare, albă.
- Paula Seling.
- Nu, dom’le, nu cu cine, cine a compus versurile din cântecul ăla trist, frumos...
- Apăi, nu ştiu, adică ştiu, da' nu-mi vine acu...
- Vai da’ mă iertaţi domnu’ Tudorică poate doriţi o cafea, un pahar cu apă, o dulceaţă, ceva ...
În dimineaţa aceea nu află nimic. Întâmplarea făcu ca să audă însă la radio o ştire care anunţa împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui George Bacovia. Doamna Narcisa avu o revelaţie. El era. Bacovia. El îi inspirase versurile. Nimic nu e întâmplător. Şi faptul că a auzit acum la radio despre aniversare...Un alt mesaj din planul astral, cu certitudine.
Căută pe gugăl şi găsi poezia. Aproape identică. O sună pe vecină:
- Să nu-ţi vină să crezi, doamna Petrişor. Ştii despre cine era vorba de fapt? Despre Bacovia, tu, George Bacovia. Da, el.Îţi dai seama ce legătură astrală puternică e între noi ? Da, şi aceeaşi zodie. Ar fi trebui să-mi cadă fisa după chestia asta. Să juri că-i scrisă de el şi alta nu. Pe ici, pe colo mici diferenţe, neimportante. Cine s-ar fi gândit că Bacovia era un iniţiat în aşa mare grad încât să pătrundă el în Akasha, ştii tu acolo unde se stochează toate informaţiile trecute, prezente şi viitoare. Cine ar fi bănuit că el a intrat în viitor peste o sută de ani de la timpul lui şi a citit, fată, poezia pe care am scris-o eu, ieri seară. A modificat câteva cuvinte, mă rog, probabil să nu bată la ochi, dar în rest e identică. La Bacovia nu m-aş fi aşteptat, dragă. Toată lumea îl ştia aşa de timid...fug, te pup, că vine...vine, pa, pa...