Voi ține cont de sugestii, Alma. Am vrut să exprim că în acea epocă până și un copil simțea lipsa demarcației dintre privat și public. Totul trebuia să fie public, comun, iar, dacă vroiai să fii altfel, de mic trebuia să te înveți cu un stil de viață dedublat, pentru a păstra un dram de individualitate, de intimitate.

Sapphire, safir înghețat! Bună poezie, bine susținută de imagine. Primul vers de excepție, meditativ și incitant totodată, îndeamnă la atenție și anunță sensuri absconse. Dar următoarele două versuri au o ușurătate a zicerii cuceritoare. Încetineala și sfiala îngerilor, așa cum îndeobște sunt văzuți, are întradevăr ceva ca de gheață. Nu vi s-a părut niciodată? Ei bine, acum, Bianca Goean ne spune de ce: "cu răsărit de gheață în palme / ...se întorc acasă".

Paul, mi-a plăcut foarte mult ultima strofă. mai cu seamă cum "ai lăsat tu uliţa printre", cu "a lăsa", şi nu cu un alt verb. apoi imaginea cu peştele prăjit şi cu învierea este foarte reuşită.

p.s. îmi sună puţin disonant versul: "te iau în brațe ca un poem" - ca *pe un, cred, ar merge mai bine dar nu e sfat, e doar o sugestie:)

gând bun.

Cred ca tine de ceva din mine faptul ca nu imi doresc decat sa sugerez, mai mult ca sigur as fi devenit mult descriptiva daca indicam exact acea atmosfera, asa am lasat totul la nivelul senzorialului. Voi incerca sa inalt si prima parte, dar in perioada urmatoare, acum e totul prea proaspat. Multumesc :)

multumesc, in ce priveste traducerea, sper sa fi reusit ceva

primul vers e prea dur pentru metafora finalului, ușor nichitian.

În prima parte ai scris din perspectiva inocenței, un copil vede "arborii îngeri plătiți" și "iar îngerii erau semne mari cu creta pe zidul gros dintre noi"; în a doua din perspectivă matură, dar ai ratat finalul, e prea chinuit: "descopeream încet frumusețea inițiativei absente" Dau peniță pentru tehnică, faină lucrătură, și pentru imaginile amintite.

Al doilea autor asupa căruia îmi îndrept atenția, la această o lună de hermenie, este Daniela Luca. Un stil închegat, solid și consecvent în ceea ce ne-a împărtășit până acum. Poeziile ei sunt de atmosferă. Sunt mici camere intime în care respiră o anume trăire interioară, iar senzația mea este că această trăire interioară e împărtășită cititorului cu o oarecare timiditate. Dar nu o timiditate datorată nesiguranței textului, ci datorată grijii de a spune lucruri fragile cu o atentă delicatețe. Multe din poeziile ei au doi poli: eu - tu. Acești poli graviteză unul în jurul altuia, ori se contopesc într-un suav dans al unor atingeri complementare ("Five seconds", "Piano e fragile", "Michel", "Magnolii în iarnă", "Ocean soul"). Elementele care însoțesc acest dans sunt întotdeauna ochii, apare un pian, un șarpe încolăcit pe gleznă, elemente vizuale care pun în mișcarea de dans cei doi poli. Alte poezii sunt statice. Acestea sunt monopolare, autoarea e singură cu gândul. În aceste poezii apare o culoare feminină, ce exprimă stări sufletești (roșu cadmiu - "Domino", umeri în roșu - "Ochi de leu"), apare ochiul sau orbul din "Declivis", sau apar "direcții": "mă fac oblică. alunec / tangențial" ("Adormire"), "în centru. o singură siluetă" ("Piramida"). În același centru static, dar gata să vină înspre afară stau și acele figurine - totem despre care spuneam la "Pre-simțire". Există și o mișcare centrală în aceste poezii monopolare, dar această mișcare este una aplecată înspre sine, nu lasă impresia de dinamicitate, chiar dacă poezia este despre un dans ("Tango"), această mișcare încremenită revelând atât forța de reflecție a autoarei, cât și încărcătura de sens a acestui dans. Prin sobrietatea lui, tangoul este o mișcare reținută, o reținere a încărcăturii interioare (contraexemplu fiind valsul plutitor, amplu, degajat - o degajare a sensului conținut). "Tango" mi se pare și poezia forte de până acum a autoarei. Ajungem și la experimentele vizual poetice ale Danielei, care, toate trei mi se par reușite ("Renaștere", "Cerc închis" și "Alb de femeie"). În aceste cazuri, se pare că imaginea picturală vorbind de la sine, autoarei nu-i rămâne de făcut decât să lucreze asupra sensului. Astfel apare o poezie concentrată, mult mai puternică în exprimarea înțelesului decât atunci când autoarea se ocupa și de forma vizuală a poeziei.

...dar favorabilă în general după lecturarea acestui text. are ceva ce m-a prins, între nostalgie și teribilism. ”tinmpul ca o bidinea mă vopsește pe barbă” mizează poate pe un efect voit amuzant, deși nu-s sigur că, ai să-i zic, acest chapeau nu e decât o primă expresie neșlefuită suficient.
”prin apele poeziei se ascunde/ tinerețea mea ca suveica de iute”, suveica, hmm, prea proletar, prea puțin scăldată de apele poeziei...
farmecul rezidă însă în jocul acesta de contraste jovial-poetice, nuanțate surprinzător, inegal.

e ceva ce imi place aici. poate naturaletea , poate simplitatea textului. e ca respiratia. nu stiu daca e un poem, dar exista poezie aici. mi-a placut!

Îmi pare rău, Adrian, dar nu le văd. Am citit din nou şi aş putea adăuga numai două. Poate deranjează puţin faptul că am folosit liniuţa de legătură de câteva ori în loc de virgulă sau punct. O pot înlocui.

domnul meu, domnia voastra nu raspundeti niciodata la comentarii? un feedback, ceva, sa se incheie procesul de comunicare...:)

Fain text, o lectura placuta, un pel de "panseu" Deacord cu Dorin, chestia cu "stii cat timp iti ia sa..." e oarecum cliseistica, sunt o gramada de lucruri pe care mai nou le intalnesti in statistici ciudate care-ti spun cat timp petreci facand cutare sau cutare lucru. Eu mai mult nu ma impac cu finalul, ploaia de supernove parca e o transormata fourier a mioritei "si la nunta mea/ a cazut o stea". Iar chestie mai nashpa decat miorita nu cred ca exista, dar asta e doar parerea mea, desigur. Andu

nu îmi permit să formulez verdicte despre cantitatea de acreală a poeziilor tale. Venită de la tine remarca cu dulceaţa este un compliment pentru care trebuie sa-ti multumesc!