Matei, în primul rînd nu cred că era nevoie să mai încerci să acorzi o peniță acestui text numai de dragul de a-mi atrage atenția. Aceasta este o abatere. Și te avertizez pentru ea. În al doilea rînd nu văd ce legătură are comentariul tău cu textul de mai sus. Aceasta este o altă încălcare a modului cum am convenit să funcționăm pe Hermeneia. În al treilea rînd nu înțeleg de ce dacă ai vreo plîngere specifică nu scrii pe adresa de office a site-ului și menționezi acolo textele concrete unde crezi că ai fost atacat sau ți s-a făcut o nedreptate. De obicei încercăm să abordăm toate aceste plîngeri cu obiectivitate. Apoi nu înțeleg ce rost are această fluturare ridicolă a nu știu căror merite ale tale în afara Hermaneia atîta timp cînd inclusiv în textul de mai sus scriam că nici Hermeneia și nici eu personal nu dau doi bani pe așa ceva în acest context. Cred că am ajus aproape să obosesc de cîte ori am repetat asta. Dar se pare că este o problemă cronică la unii ca tine impresia că acel lucru ar avea valoare pe Hermeneia. Ți-o spun încă o dată, nu știu și nu mă interesează ce politică au alte site-uri sau alte spații literare dar pe Hermeneia așa funcționează lucrurile. Și te asigur că nu se vor schimba. De aceea te rog să încetezi cu menționarea lucrurilor care pentru mine aici nu valorează nici cît o ceapă degerată. Te asigur că această aserțiune este valabilă cu privire la oricine. Iar dacă Regulamentul Hermeneia este cumva ambiguu în legătură cu aceasta voi avea grijă ca să o remediez.
În ce privește alte conflicte sau nemulțumiri te rog să folosești mijloacele rezervate pentru asta și să nu mai abuzezi funcționarea site-ului. Chiar dacă ai avea dreptate sau un motiv justificat să fii nemulțumit, o abatere (sau o nedreptate) nu justifică folosirea alteia ca remediu.
Și mai este ceva. Evident sînt mulți membri pe Hermeneia. Și vor fi și mai mulți. Implicit există posibilitatea sporirii numărului de abateri sau conflicte. Noi nu ne propunem să transformăm Consiliul Editorial Hermeneia într-o stație de poliție. Regula este că încercăm să monitorizăm și sancționam cazurile clare de încălcare flagrantă a Regulamentului și atacurile la persoană. De cîteva ori a trebuit să scriu și să explic unor membri Hermeneia ce este atacul la persoană. Deși părerea mea este că bunul simț intelectual este suficient ca sa faci o distincție. Cît privește celelalte conflicte, noi le considerăm inerente deși de nedorit. Dar nu cred că Hermeneia este o grădiniță unde trebuie să ștergem lacrimile și mucii de fiecare dată cînd i se ia cuiva păpușa sau trenulețul. Dacă există un pattern de abuz oricine ne poate semnala asta cu exemple clare pe adresa de office a site-ului.
Probabil că adevărata devenire umană se săvârșește pe tărâmul artei, o artă sublimată în aceea a tăcerii. Astfel e interesantă alunecarea dinspre ”Om-artă” spre ”omerta” cod al tăcerii (dar în acest caz, în primul vers al ultimei strofei, unde se cere articulat, ar fi ”omertaua” cred). Nu?
Se întâmplă să ai dreptate, Violeta. Nimeni nu e perfect... Intre timp, recitind textul, am găsit alt typo: "oră-ntregă" ... Am remarcat că a fost adăugat și motto-ul din Esenin, remarcabil prin profunzime.
mie îmi place mult finalul, care mi se pare că atenuează oarecum sentimentul de tristețe profundă, de dezamăgire ( înșiși protopărinții au fost înșelați de șarpe )...ploaia rotunjind soarele care răsare încet din mâneca lui stângă...:)
iartă-mă, nici eu nu vreau să fiu înțeleasă greșit, dar lasă-mă să râd pe îndelete.
și asta nu e orinia mea. :)
pe lândă simbol, șaizeciștii și nu numai ei sunt bieți embrioni care nici nu știau că există.
da, când nu poți să tii gura închisă si să respiri (cu inspirație/expirație) te poți îneca, e-adevărat...
e vb despre procesul coacerii... îmi imaginez că ai vrut să subliniezi asta. hmm... nu e nici un secret că toți mai avem de acumulat.
în rest ce să fac dacă ești tu împiedicat?!:)
Mulțumim. Important e ca invitații să se simtă bine și să aflăm câte ceva despre lumea lor. Și eu am fost foarte impresionat de prezența Roxanei venită special pentru eveniment. Îi mulțumesc încă o dată și aici.
Un fel de război, dinte pentru dinte, acest titlu nu este ludic, deloc.
Cea mai mare audiență în mass media, o atrag, la fel ca și în cazul filmelor cu cele mai mari încasări, observație perfect valabilă și la nivelul lucrărilor cu valențe artistice, imaginile, evenimentele, scenele care ating niveluri colective ale umbrei, fiind fascinante pentru oameni tocmai pentru că îi pun în contact, fie și temporar, cu propriile lor abisuri. Când cenzura nu mai face față presiunilor din inconștient, umbra se infiltrează, se strecoară sinuoasă și irațională, asemenea unui piton uriaș, înfometat. Cazurile cele mai grave sunt acelea în care aspectele colective ale umbrei invadează conștiința. Oricât ne-am strădui, noi oamenii, umbra nu poate fi ferecată în inconștient. Din când în când, ea se manifestă, iese la iveală, scoate capul! Noi, nu-i mai putem tăia degetul arătător...
cam melodramatic "purtător de drumuri, speranțe, apropieri și suflete." va trebui sa citesc tot ciclul. eu citesc foarte greu, foarte rar, mai ales proza. asta oarecum m-a fascinat. poate aerul mediteranean e de vina. nu stiu daca am gustat detaliile senzual nicotinice din final. nu ca as avea ceva impotriva senzualului dar parca aici suna putin desprins de context. dar s-ar putea sa nu ma pricep eu. cu siguranta ca nu stiu cum gindeste o femeie.
petre, in felul in care se vorbeste despre ceva, cred ca am deplina libertate de a hotara. nu voiesc a soca pe nimeni. textul este unul slab, brut dar nicidecum erotic. la asa ceva chiar nu m-am gandit. ma bucur ca i-ai descoperit noi valente. cu prietenie.
Ioana, apreciez analiza ta, macar este pe text si nu contine generalitati (doar un pic de patima si un pic de graba, scuzabile insa…) . Si, chiar daca mi-ai…desfiintat poezia, ca sa zic asa, macar ai punctat ce ai tu vazut acolo. Bine…si-acum sa-ti spun si ce consider eu ca nu ai vazut. In primul rand, nu ai vazut titlul. Prin el, anuntam ca fac o Recapitulare. (nu-mi propusesem sa revolutionez poezia…) O recapitulare a unor simboluri, nu a unor clisee. Iar simbolurile trebuie sa fie cunoscute, intr-adevar, altfel nu mai sunt simboluri. Ingerul negru, nu-i asa, este prezent in literatura cu mult inainte de Nichita…sa lasam putin deoparte orgoliul national si sa recunoastem asta. Optul rasturnat, simbolul infinitului, cifra 2 , ca simbol al perechii. <i>Copiii mei pribegiti/ prin intamplarile altora</i>…asta era intreaga metafora, si, iarta-ma , nu cred ca e cliseu. Cat despre primavera care-mi bate (musical) in geam, din nefericire, n-are cum sa-mi bata in usa de la intrare, stau la etajul 10, deci bate si ea unde poate…:) imi cer scuze, uitasem soarele care mi-a ramas in suflet (??) dar promit sa-l includ in alt text, sa nu se simta neglijat. :) Cu…simpatie, Adriana P.S. prefer analize oricat de drastice, unora lacunare si generale…chiar aparent binevoitoare.Deci, multumesc pentru interventie si te mai astept.
E o placere sa o citesti pe Luminita Suse. Cel putin pentru mine. Desi unii ar putea spune ca e predictibila. Dar nu poti nega talentul. Probabil ca o anumita exigenta in plus fata de text sau o extra-distilare a lui nu ar strica neaparat. E interesant si apetitul ei pentru culorile "tari", pentru contraste, contururi. Pentru unii dragostea e tandra, pentru ea tot mereu apare a fi mai degraba "violenta", sau "nebuna". In orice caz, cred ca a; fi preferat "în roșu de fum" si "au pornit deodată". As fi spus "cînd a deraiat tramvaiul/ împreuna cu noi".
Da, am înţeles miza textului - contrastul dintre accident şi euforia tipei sau, mai departe, dintre viaţă şi moarte. Simpatică idee, deşi nu inedită.
Sunt destule probleme care vor trebui corectate: punctuaţie, câteva diacritice, câteva litere păpate, în unele locuri, topica...
În textele literare, se recomandă ca numerele să fie redate prin litere, nu prin cifre. Dar, spun eu, nu-i capăt de ţară dacă se face prin cifre. E însă o problemă dacă redarea se face şi prin cifre, şi prin litere, aşa ca în textul tău.
De evitat " fixată în fundul maşinii din faţă", care-mi aminteşte de "faţă-n faţă cu spatele magazinului". La fel, de evitat, eminescianul/ nichitismul "îşi aşezase palma dreaptă pe umărul ei stâng". Şi ar mai fi câteva chestii, dar le găseşti tu la recitire.
să facem totul, era o expresie pe care acum o atribuim limbii de lemn comuniste.
aș da totul, seamănă cu să facem totul
dar poate ca schimba... vitezeza versurilor anterioare... si...vorba unei ante-comentatoare ? parca? zic si eu? două puncte p... si etcetera... ca asa e chat-ul
în continuare nu pot decât să-mi amintesc de originile noastre țărănești când, boierii ne întrebau, d-apăi tu nobel ești? noi ce răspundeam Virgil? Nu, io iobag! Amuzamentul ar putea continua dacă nu te-ai amuza doar tu de unul singur pentru că pe mine mă întristează atât textele cât și comentariile tale recente care, culmea! unele se vor ironice, când de fapt doar triste, anoste, gri
Nu cred că ai dreptate. Nu putem scrie fără să citim. Aici nu avem o problemă care pentru mine poate fi importantă, iar pentru tine - nu. E ca și cum cineva ar vrea să joace fotbal de performanță, fără să știe ce e fotbalul de performanță. Confundându-l cu cel din curtea școlii. Nu. Nu 50 de poezii ai nevoie să citești, ci măcar 50 de poeți. Evident, nu știi, dar despre un autor român (relativ important) circulă anecdota că ar fi scris mai multe cărți decât a citit. Evident că nu e așa. Dar la butada asta trebuie să luăm aminte.
nici nu ştiu dacă acest text este intrigant sau încurcat. pentru că totuşi eu încerc să fac o legătură cu celebra băutură "care îţi dă aripi". şi nu găsesc. "virtualmente" mi se pare oarecum forţat acolo. caut red bull.
Poate e o poezie puțin mai altfel în expresie decât ceea ce sunt obișnuită să găsesc la tine. E stilul tău inconfundabil, acea oarecum privire dinafară asupra tuturor, și mai ales asupra ta, dar numai după coborârile în adânc (și-mi place că aceste coborâri sunt doar sugerate de intensitatea percepției, fenomenele apar la tine în poezie amplificate, "pulsatorii", dacă vrei), dar remarc și ruperile de ritm din această poezie, care pot schimba sau nuanța sensurile. Mi se pare oarecum mai vibrândă a doua jumătate, iar primele două versuri mi se par o introducere prea banală pentru ceea ce urmează... sau poate tocmai asta ai vrut să faci, o antiteză... Nu știu, doar am sesizat că acolo e altfel față de restul poeziei. Sper că nu am fost prea incoerentă și am reușit să transmit... nu-i deloc lejer poemul tău, foarte bun creator de stări ești.
1.
"- Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei, ceva ce să mă satisfacă pe mine?"
Absolut, da, din punctul meu de vedere, fireşte. Trebuie să-mi placă, să mă satisfacă, altfel cum?! Mai întâi te gândeşti la tine (aici nu e chestiune de egoism, nu e loc de egoism, nici nu încape vorbă de aşa ceva, e chestiune de sinceritate faţă de tine, faţă de persoana ta, este o împăcare cu sinele. Când scrii nu o faci pentru Adrian, Virgil, Raluca, etc. O faci pentru tine, apoi pentru ceilalţi. Când scriu,personal, sunt o avalanşă de bucurie, îi spuneam cuiva, simt aşa cum îmi trece un tren dintr-o ureche într-alta prin cap, e ca un sunet, mut, orb, inexplicabil eşti catapultat într-o altă dimensiune, şi evident, atunci, nu-ţi pasă de ce o să zică cutărică sau cutărica, practic nu ai timp de gândire, este ca în război, porneşti la drum şi nu ai certitudinea că te vei mai întoarce, practic, nu ştii. De ce te satisface poezia în momentul în care o scrii, este simplul fapt că te eliberezi de tine prin tine şi eşti foarte aproape de ţărmurile albe, este o transă, dacă vreţi a meditaţiei spre absolut. Eu am trăit de foarte multe ori fericirea asta (şi nu sunt nebună sau cine ştie, mă rog). E greu de explicat pentru că fiecare se poartă pe sine în spinare, deci nu pot vorbi decât despre mine (a nu se confunda cu narcisismul)pentru că pe voi nu vă trăiesc şi nici nu v-am trăit vreodată, deşi studii arată că îţi poţi transfera gândurile în mintea celuilalt şi la aspectul ăsta a meditat foarte mult Mircea Eliade şi mulţi alţii. Când l-am dat exemplu pe George Stanca, şi nu întâmplător, am vrut să arăt că pe dumnealui îl satisface poezia erosului (nu la modul vulgar - prin urmare un punct de vedere venind şi de acolo, nefiind motiv general de poezie. Acel om prin asta se regăseşte. Eu aşa am înţeles întrebarea şi nu mai revin în sensul ăsta.
Nu pot să mint cititorul dar nici să-i impun poeziile mele, nu pot şi repet, nici nu îmi propun. Ele pot fi slabe sau bune, în funcţie de receptor. Evident, nu poţi lua în braţe expresii gen: băi, nu înţelege ăsta/asta despre ce am vrut eu să transmit aici, nu. Nici eu nu sunt de-acord cu astfel de afirmaţii. Sau că apar acele poezii impuse, cu tematică, sunt de-acord cu ele, reprezintă un exerciţiu pentru autor, dar pentru mine poezia este sufletul care-ţi iese prin urechi,prin trup, practic nu mai auzi, la mine este transă,foarte rar lucrată la milimetru pe ea. La mine iese sau nu iese. Şi repet starea de bucurie foarte mare, de satisfacţie când o văd şi o recitesc. Uneori mă întreb dacă este a mea. Mi se întâmplă să mă emoţionez după recitiri şi recitiri la poeziile mele, şi le iubesc şi le apăr sub toate formele posibile. Dacă aş scrie pentru ceilalţi nu aş mai scrie deloc. Zicea Adrian că se simte mai frumos şi mai înţelept. Absolut, da, aşa te simţi. Nu pot să stau să scriu o poezie într-o săptămână, cum s-ar zice "să se mai aşeze". Ce să se mai aşeze, oameni buni, ce? Poezia nu e roman. Bun, o las o săptămână şi pe urmă mai văd. Aceea este o poezie falsă din start, căutată pentru a intra, cumva, forţat în graţiile cititorului. S-ar putea ca cititorul să fie dus de nas la început dar în timp vei pierde acel cititor pentru că omul are nevoie de bucurie declanşată vie, ceva să-i dea respiraţiei o greutate plăcută, oximoronic vorbind.
Pentru mine este o necesitate, o satisfacţie,o împlinire a spiritului, o contopire cu cerul şi o putere prin care mă ajut să reuşesc prin mine mai multe în spaţiul terestru cu tot ce implică el (altfel devii monoton cu tine însuţi, mereu nemulţumit) Eu nu spun că am reuşit o împăcare totală cu mine dar prin poezie, atât cât durează transa mea, mă simt împlinită şi mai bună şi de aceea scriu.
Revin şi pentru celelalte aspecte propuse de Virgil spre discuţie şi dialog în limita timpului pe care-l gestionez acum. Am scris direct aici,prin urmare, să mă scuzaţi de eventuale greşeli.
Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun
un singur raspuns la intrebare(trei in unu`) si textul e ca si sters : unde se afla acest Regulament, unde este el publicat, mai e valabila regula celor doua luni?
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
Matei, în primul rînd nu cred că era nevoie să mai încerci să acorzi o peniță acestui text numai de dragul de a-mi atrage atenția. Aceasta este o abatere. Și te avertizez pentru ea. În al doilea rînd nu văd ce legătură are comentariul tău cu textul de mai sus. Aceasta este o altă încălcare a modului cum am convenit să funcționăm pe Hermeneia. În al treilea rînd nu înțeleg de ce dacă ai vreo plîngere specifică nu scrii pe adresa de office a site-ului și menționezi acolo textele concrete unde crezi că ai fost atacat sau ți s-a făcut o nedreptate. De obicei încercăm să abordăm toate aceste plîngeri cu obiectivitate. Apoi nu înțeleg ce rost are această fluturare ridicolă a nu știu căror merite ale tale în afara Hermaneia atîta timp cînd inclusiv în textul de mai sus scriam că nici Hermeneia și nici eu personal nu dau doi bani pe așa ceva în acest context. Cred că am ajus aproape să obosesc de cîte ori am repetat asta. Dar se pare că este o problemă cronică la unii ca tine impresia că acel lucru ar avea valoare pe Hermeneia. Ți-o spun încă o dată, nu știu și nu mă interesează ce politică au alte site-uri sau alte spații literare dar pe Hermeneia așa funcționează lucrurile. Și te asigur că nu se vor schimba. De aceea te rog să încetezi cu menționarea lucrurilor care pentru mine aici nu valorează nici cît o ceapă degerată. Te asigur că această aserțiune este valabilă cu privire la oricine. Iar dacă Regulamentul Hermeneia este cumva ambiguu în legătură cu aceasta voi avea grijă ca să o remediez.
pentru textul : starea hermeneia deÎn ce privește alte conflicte sau nemulțumiri te rog să folosești mijloacele rezervate pentru asta și să nu mai abuzezi funcționarea site-ului. Chiar dacă ai avea dreptate sau un motiv justificat să fii nemulțumit, o abatere (sau o nedreptate) nu justifică folosirea alteia ca remediu.
Și mai este ceva. Evident sînt mulți membri pe Hermeneia. Și vor fi și mai mulți. Implicit există posibilitatea sporirii numărului de abateri sau conflicte. Noi nu ne propunem să transformăm Consiliul Editorial Hermeneia într-o stație de poliție. Regula este că încercăm să monitorizăm și sancționam cazurile clare de încălcare flagrantă a Regulamentului și atacurile la persoană. De cîteva ori a trebuit să scriu și să explic unor membri Hermeneia ce este atacul la persoană. Deși părerea mea este că bunul simț intelectual este suficient ca sa faci o distincție. Cît privește celelalte conflicte, noi le considerăm inerente deși de nedorit. Dar nu cred că Hermeneia este o grădiniță unde trebuie să ștergem lacrimile și mucii de fiecare dată cînd i se ia cuiva păpușa sau trenulețul. Dacă există un pattern de abuz oricine ne poate semnala asta cu exemple clare pe adresa de office a site-ului.
Marina Nicolaev, îți era dedicată! Te rog, citește și printre rânduri!
pentru textul : Boierismul - necenzurat ludic deMulţumesc Cristina!
pentru textul : Compunere deÎncântat să te am ca cititor!
arata inainte, dar acum se termina frumos.
pentru textul : cambodian oud dema-ntreb daca beduinii aveau si ei sulite..:) eu ii prefer prea-razboinicilor spahii.
Probabil că adevărata devenire umană se săvârșește pe tărâmul artei, o artă sublimată în aceea a tăcerii. Astfel e interesantă alunecarea dinspre ”Om-artă” spre ”omerta” cod al tăcerii (dar în acest caz, în primul vers al ultimei strofei, unde se cere articulat, ar fi ”omertaua” cred). Nu?
Nu e un text de larg consum.
pentru textul : Holomer deSe întâmplă să ai dreptate, Violeta. Nimeni nu e perfect... Intre timp, recitind textul, am găsit alt typo: "oră-ntregă" ... Am remarcat că a fost adăugat și motto-ul din Esenin, remarcabil prin profunzime.
pentru textul : Balada lui Serghei Esenin demie îmi place mult finalul, care mi se pare că atenuează oarecum sentimentul de tristețe profundă, de dezamăgire ( înșiși protopărinții au fost înșelați de șarpe )...ploaia rotunjind soarele care răsare încet din mâneca lui stângă...:)
pentru textul : mâna ta stângă devrei „simboluri inovatiare”, nu??
:))))
iartă-mă, nici eu nu vreau să fiu înțeleasă greșit, dar lasă-mă să râd pe îndelete.
pentru textul : în ultima cameră, el deși asta nu e orinia mea. :)
pe lândă simbol, șaizeciștii și nu numai ei sunt bieți embrioni care nici nu știau că există.
da, când nu poți să tii gura închisă si să respiri (cu inspirație/expirație) te poți îneca, e-adevărat...
Am făcut şi eu ce am putut, domnule Gorun. Mulţumesc pentru opinie şi comentariu.
pentru textul : Medicină (legală) dee vb despre procesul coacerii... îmi imaginez că ai vrut să subliniezi asta. hmm... nu e nici un secret că toți mai avem de acumulat.
pentru textul : străinul care merge înaintea mea deîn rest ce să fac dacă ești tu împiedicat?!:)
frumoase, Celestin. păsări de jale. textul ăsta respiră. cred că ți-ai găsit, în sfârșit, ritmul, stilul. e mulllt mai bine. felicitări.
pentru textul : Introspecție deMulțumim. Important e ca invitații să se simtă bine și să aflăm câte ceva despre lumea lor. Și eu am fost foarte impresionat de prezența Roxanei venită special pentru eveniment. Îi mulțumesc încă o dată și aici.
pentru textul : Serile Artgotice - fotocronica deUn fel de război, dinte pentru dinte, acest titlu nu este ludic, deloc.
pentru textul : dinte pentru dinte... deCea mai mare audiență în mass media, o atrag, la fel ca și în cazul filmelor cu cele mai mari încasări, observație perfect valabilă și la nivelul lucrărilor cu valențe artistice, imaginile, evenimentele, scenele care ating niveluri colective ale umbrei, fiind fascinante pentru oameni tocmai pentru că îi pun în contact, fie și temporar, cu propriile lor abisuri. Când cenzura nu mai face față presiunilor din inconștient, umbra se infiltrează, se strecoară sinuoasă și irațională, asemenea unui piton uriaș, înfometat. Cazurile cele mai grave sunt acelea în care aspectele colective ale umbrei invadează conștiința. Oricât ne-am strădui, noi oamenii, umbra nu poate fi ferecată în inconștient. Din când în când, ea se manifestă, iese la iveală, scoate capul! Noi, nu-i mai putem tăia degetul arătător...
Atunci te rog sa folosesti numai conexiuni la internet care functioneaza corect.
pentru textul : De noapte decam melodramatic "purtător de drumuri, speranțe, apropieri și suflete." va trebui sa citesc tot ciclul. eu citesc foarte greu, foarte rar, mai ales proza. asta oarecum m-a fascinat. poate aerul mediteranean e de vina. nu stiu daca am gustat detaliile senzual nicotinice din final. nu ca as avea ceva impotriva senzualului dar parca aici suna putin desprins de context. dar s-ar putea sa nu ma pricep eu. cu siguranta ca nu stiu cum gindeste o femeie.
pentru textul : La Pedrera depetre, in felul in care se vorbeste despre ceva, cred ca am deplina libertate de a hotara. nu voiesc a soca pe nimeni. textul este unul slab, brut dar nicidecum erotic. la asa ceva chiar nu m-am gandit. ma bucur ca i-ai descoperit noi valente. cu prietenie.
pentru textul : Îngroparea îmi pare a fi un act sexual deIoana, apreciez analiza ta, macar este pe text si nu contine generalitati (doar un pic de patima si un pic de graba, scuzabile insa…) . Si, chiar daca mi-ai…desfiintat poezia, ca sa zic asa, macar ai punctat ce ai tu vazut acolo. Bine…si-acum sa-ti spun si ce consider eu ca nu ai vazut. In primul rand, nu ai vazut titlul. Prin el, anuntam ca fac o Recapitulare. (nu-mi propusesem sa revolutionez poezia…) O recapitulare a unor simboluri, nu a unor clisee. Iar simbolurile trebuie sa fie cunoscute, intr-adevar, altfel nu mai sunt simboluri. Ingerul negru, nu-i asa, este prezent in literatura cu mult inainte de Nichita…sa lasam putin deoparte orgoliul national si sa recunoastem asta. Optul rasturnat, simbolul infinitului, cifra 2 , ca simbol al perechii. <i>Copiii mei pribegiti/ prin intamplarile altora</i>…asta era intreaga metafora, si, iarta-ma , nu cred ca e cliseu. Cat despre primavera care-mi bate (musical) in geam, din nefericire, n-are cum sa-mi bata in usa de la intrare, stau la etajul 10, deci bate si ea unde poate…:) imi cer scuze, uitasem soarele care mi-a ramas in suflet (??) dar promit sa-l includ in alt text, sa nu se simta neglijat. :) Cu…simpatie, Adriana P.S. prefer analize oricat de drastice, unora lacunare si generale…chiar aparent binevoitoare.Deci, multumesc pentru interventie si te mai astept.
pentru textul : Recapitulare deE o placere sa o citesti pe Luminita Suse. Cel putin pentru mine. Desi unii ar putea spune ca e predictibila. Dar nu poti nega talentul. Probabil ca o anumita exigenta in plus fata de text sau o extra-distilare a lui nu ar strica neaparat. E interesant si apetitul ei pentru culorile "tari", pentru contraste, contururi. Pentru unii dragostea e tandra, pentru ea tot mereu apare a fi mai degraba "violenta", sau "nebuna". In orice caz, cred ca a; fi preferat "în roșu de fum" si "au pornit deodată". As fi spus "cînd a deraiat tramvaiul/ împreuna cu noi".
pentru textul : Erotheia. Până la capăt și dincolo deam renunțat la anecdotic din curiozitate, să văd ce iese. mulțumesc de opinie, semn și lectură, Adrian.
pentru textul : decembrie subțire degând bun!
Da, am înţeles miza textului - contrastul dintre accident şi euforia tipei sau, mai departe, dintre viaţă şi moarte. Simpatică idee, deşi nu inedită.
Sunt destule probleme care vor trebui corectate: punctuaţie, câteva diacritice, câteva litere păpate, în unele locuri, topica...
În textele literare, se recomandă ca numerele să fie redate prin litere, nu prin cifre. Dar, spun eu, nu-i capăt de ţară dacă se face prin cifre. E însă o problemă dacă redarea se face şi prin cifre, şi prin litere, aşa ca în textul tău.
De evitat " fixată în fundul maşinii din faţă", care-mi aminteşte de "faţă-n faţă cu spatele magazinului". La fel, de evitat, eminescianul/ nichitismul "îşi aşezase palma dreaptă pe umărul ei stâng". Şi ar mai fi câteva chestii, dar le găseşti tu la recitire.
pentru textul : Concediul desă facem totul, era o expresie pe care acum o atribuim limbii de lemn comuniste.
pentru textul : doar o zi în veșnicie deaș da totul, seamănă cu să facem totul
dar poate ca schimba... vitezeza versurilor anterioare... si...vorba unei ante-comentatoare ? parca? zic si eu? două puncte p... si etcetera... ca asa e chat-ul
mi as dori sa vad si niste argumente in acest sens. daca nu, nu ma supar. multumesc
pentru textul : linia deSanchoPanza Ce cauti pe-aici? Nu trebuie sa ma aperi, sunt invulnerabi. Sau nu stii? Ramai luminita aceea. Dancus
pentru textul : Apocalipsa după Dăncuș deîn continuare nu pot decât să-mi amintesc de originile noastre țărănești când, boierii ne întrebau, d-apăi tu nobel ești? noi ce răspundeam Virgil? Nu, io iobag! Amuzamentul ar putea continua dacă nu te-ai amuza doar tu de unul singur pentru că pe mine mă întristează atât textele cât și comentariile tale recente care, culmea! unele se vor ironice, când de fapt doar triste, anoste, gri
pentru textul : despre poezie deNu cred că ai dreptate. Nu putem scrie fără să citim. Aici nu avem o problemă care pentru mine poate fi importantă, iar pentru tine - nu. E ca și cum cineva ar vrea să joace fotbal de performanță, fără să știe ce e fotbalul de performanță. Confundându-l cu cel din curtea școlii. Nu. Nu 50 de poezii ai nevoie să citești, ci măcar 50 de poeți. Evident, nu știi, dar despre un autor român (relativ important) circulă anecdota că ar fi scris mai multe cărți decât a citit. Evident că nu e așa. Dar la butada asta trebuie să luăm aminte.
pentru textul : quand les paroles sont inutiles denici nu ştiu dacă acest text este intrigant sau încurcat. pentru că totuşi eu încerc să fac o legătură cu celebra băutură "care îţi dă aripi". şi nu găsesc. "virtualmente" mi se pare oarecum forţat acolo. caut red bull.
pentru textul : Red Bull dePoate e o poezie puțin mai altfel în expresie decât ceea ce sunt obișnuită să găsesc la tine. E stilul tău inconfundabil, acea oarecum privire dinafară asupra tuturor, și mai ales asupra ta, dar numai după coborârile în adânc (și-mi place că aceste coborâri sunt doar sugerate de intensitatea percepției, fenomenele apar la tine în poezie amplificate, "pulsatorii", dacă vrei), dar remarc și ruperile de ritm din această poezie, care pot schimba sau nuanța sensurile. Mi se pare oarecum mai vibrândă a doua jumătate, iar primele două versuri mi se par o introducere prea banală pentru ceea ce urmează... sau poate tocmai asta ai vrut să faci, o antiteză... Nu știu, doar am sesizat că acolo e altfel față de restul poeziei. Sper că nu am fost prea incoerentă și am reușit să transmit... nu-i deloc lejer poemul tău, foarte bun creator de stări ești.
pentru textul : pulsar de1.
"- Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei, ceva ce să mă satisfacă pe mine?"
Absolut, da, din punctul meu de vedere, fireşte. Trebuie să-mi placă, să mă satisfacă, altfel cum?! Mai întâi te gândeşti la tine (aici nu e chestiune de egoism, nu e loc de egoism, nici nu încape vorbă de aşa ceva, e chestiune de sinceritate faţă de tine, faţă de persoana ta, este o împăcare cu sinele. Când scrii nu o faci pentru Adrian, Virgil, Raluca, etc. O faci pentru tine, apoi pentru ceilalţi. Când scriu,personal, sunt o avalanşă de bucurie, îi spuneam cuiva, simt aşa cum îmi trece un tren dintr-o ureche într-alta prin cap, e ca un sunet, mut, orb, inexplicabil eşti catapultat într-o altă dimensiune, şi evident, atunci, nu-ţi pasă de ce o să zică cutărică sau cutărica, practic nu ai timp de gândire, este ca în război, porneşti la drum şi nu ai certitudinea că te vei mai întoarce, practic, nu ştii. De ce te satisface poezia în momentul în care o scrii, este simplul fapt că te eliberezi de tine prin tine şi eşti foarte aproape de ţărmurile albe, este o transă, dacă vreţi a meditaţiei spre absolut. Eu am trăit de foarte multe ori fericirea asta (şi nu sunt nebună sau cine ştie, mă rog). E greu de explicat pentru că fiecare se poartă pe sine în spinare, deci nu pot vorbi decât despre mine (a nu se confunda cu narcisismul)pentru că pe voi nu vă trăiesc şi nici nu v-am trăit vreodată, deşi studii arată că îţi poţi transfera gândurile în mintea celuilalt şi la aspectul ăsta a meditat foarte mult Mircea Eliade şi mulţi alţii. Când l-am dat exemplu pe George Stanca, şi nu întâmplător, am vrut să arăt că pe dumnealui îl satisface poezia erosului (nu la modul vulgar - prin urmare un punct de vedere venind şi de acolo, nefiind motiv general de poezie. Acel om prin asta se regăseşte. Eu aşa am înţeles întrebarea şi nu mai revin în sensul ăsta.
Nu pot să mint cititorul dar nici să-i impun poeziile mele, nu pot şi repet, nici nu îmi propun. Ele pot fi slabe sau bune, în funcţie de receptor. Evident, nu poţi lua în braţe expresii gen: băi, nu înţelege ăsta/asta despre ce am vrut eu să transmit aici, nu. Nici eu nu sunt de-acord cu astfel de afirmaţii. Sau că apar acele poezii impuse, cu tematică, sunt de-acord cu ele, reprezintă un exerciţiu pentru autor, dar pentru mine poezia este sufletul care-ţi iese prin urechi,prin trup, practic nu mai auzi, la mine este transă,foarte rar lucrată la milimetru pe ea. La mine iese sau nu iese. Şi repet starea de bucurie foarte mare, de satisfacţie când o văd şi o recitesc. Uneori mă întreb dacă este a mea. Mi se întâmplă să mă emoţionez după recitiri şi recitiri la poeziile mele, şi le iubesc şi le apăr sub toate formele posibile. Dacă aş scrie pentru ceilalţi nu aş mai scrie deloc. Zicea Adrian că se simte mai frumos şi mai înţelept. Absolut, da, aşa te simţi. Nu pot să stau să scriu o poezie într-o săptămână, cum s-ar zice "să se mai aşeze". Ce să se mai aşeze, oameni buni, ce? Poezia nu e roman. Bun, o las o săptămână şi pe urmă mai văd. Aceea este o poezie falsă din start, căutată pentru a intra, cumva, forţat în graţiile cititorului. S-ar putea ca cititorul să fie dus de nas la început dar în timp vei pierde acel cititor pentru că omul are nevoie de bucurie declanşată vie, ceva să-i dea respiraţiei o greutate plăcută, oximoronic vorbind.
Pentru mine este o necesitate, o satisfacţie,o împlinire a spiritului, o contopire cu cerul şi o putere prin care mă ajut să reuşesc prin mine mai multe în spaţiul terestru cu tot ce implică el (altfel devii monoton cu tine însuţi, mereu nemulţumit) Eu nu spun că am reuşit o împăcare totală cu mine dar prin poezie, atât cât durează transa mea, mă simt împlinită şi mai bună şi de aceea scriu.
Revin şi pentru celelalte aspecte propuse de Virgil spre discuţie şi dialog în limita timpului pe care-l gestionez acum. Am scris direct aici,prin urmare, să mă scuzaţi de eventuale greşeli.
pentru textul : Ce este sau ce ar trebui să fie poezia? deDincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun
pentru textul : Unde dai și unde crapă. De la matricea S la eveniment impredictibil. deun singur raspuns la intrebare(trei in unu`) si textul e ca si sters : unde se afla acest Regulament, unde este el publicat, mai e valabila regula celor doua luni?
pentru textul : Fabrica de îngeri dePagini