Corina, ai tu ceva dreptate acolo la titlu, am să mă mai gândesc deși acum îmi pare că exprimă ideea cel mai bine. În rest ești la fel de amabilă ceea ce mă face să roșesc. Mulțumesc frumos de semn.
Andu, tu trage-te de urechi și zi: usa usa
Vladimir, dacă ți-a plăcut și nu-i rău e toată lumea fericită, nu? Mă bucur că ai rezonat.

nu-i asa ca poezia in sine e un experiment?
asa gandeam si eu, initial..

Doamnă Adriana, Domnule Virgil, îmi cer scuze pentru ce am scris mai sus. De obicei nu mă strufoc prea tare atunci când un text îmi este trimis în atelier, dar nu ştiu ce am avut atunci. Cezar

acum dacă Dumnezeu a zis să nu atingem nimic....poate tu ești mai rebel și de aceea )) mulțumesc pentru atenție apreciez

cred că a scrie despre ura încapsulată în obiecte - includ aici lucruri și oameni - fără a transgresa spațiul liricii și al poesis-ului, fără a cădea în patimă și sentimentalism, este dificil, iar aici poetul reușește să transmită mesajul direct, să uzeze metafora doar pentru a sublima afectele și a le face transmisibile în "gând secund" nu în impuls brut. unele îmblânziri sunt imposibile, dacă atingem "coaja cenușie", va erupe ura. iar senzația că ești înconjurat de o ură multiplicată la infinit - căci infinite sunt obiectele dimprejur - este de netrăit. și aș adăuga: ele, obiectele, sunt interioare. de aici imposibila fugă, apărare, luptă. să căutăm obicetele cu scoarță sidefie, în miezul cărora se naște perpetuu iubirea? nici aceasta nu ar fi o soluție viabilă, decât pentru un timp prea scurt. și atunci? poate că aș vrea să văd următorul poem, despre iubirea obiectelor. pentru a întregi lumea dinăuntru, dinafară.

Mircea, adevarat grait-ai, tehnic vorbind. Ceea ce ma face sa pun prima strofa in italice. Multumesc de somnambula ta vizita :-) Bobadil

cami , multumesc de sincera ta apreciere, si daca nu ma insel, e prima oara cand lasi un semn al trecerii tale. Anuska mea e un gand, cel mai frumos dintre toate.... te mai astept. queen ella

Mie mi-a plăcut povestea asta de tristă amintire. Aici îl recunosc pe cel cu cizme şi şubă de oaie pe fostul inginer stagiar Virgil Titarenco, care n-a fost membru de partid şi care s-a luptat şi el cu demonii vremii ca noi toţi ăştia puţin mai în vârstă. Şi alţi demoni vin şi altă luptă trebuie să ducem.

mă apropie de tine cuvintele tale sensibile și frumoase. lirismul tău, calculat în sensul că nu este în exces, ajunge să se exprime într-o estetică plăcută și demnă. ai versuri ce mi-au căzut foarte bine. de la o ploaie la alta ochii mei sunt tot mai lungi cerul tot mai subțire precum și: acum clipele sunt mai lungi decât venele mele seamănă cu iarba sunt verzi rămân în palmele mele când te ating iar finalul este excelent. un poem care prin simplitatea sa dar și prin alcătuirea atentă îmi demonstrează încă o dată că nu mă înșelam când mai veneam pe aici pe la tine, Nuța. Revelion frumos și un an nou plin de cei dragi ție. Las și un semn galben cu drag.

bine ai venit kaspar! sper ca aceasta casa dintre copacii lumii sa lumineze tuturor gindurile, ca toate celelalte case inca nezidite in verdele multasteptat al primaverii..

prima strofă are farmec. a doua se cam stinge în confuz. părerea mea

îmi cer scuze,
nu am trecut de mult pe aici şi nu am observat că mi-aţi lăsat un semn.

Ai dreptate, Adrian și nu pot decât să-ți mulțumesc pentru lectură și observație. Îți doresc un week-end minunat !

Virgil, multumesc. Da, e vorba de Oradea, unde am locuit o vreme si stiu tristetea aceea noroioasa de mestesugar in atelierul caruia nu mai intra nimeni, odata cu topirea zapezii. O tristete care e compensata din cind in cind cu un apus de soare in Sirul Canonicilor, dar e mult prea putin si mult prea frumos ca sa compenseze muncitorescul zilei.