e interesantă ideea de a prelua scrierile cuiva și a le planta pe un blog personal, poate, poate dau roadă; eu nu am un astfel de blog personal și nici nu am intenția de a avea vreodată, ar presupune aceasta un alt fel de însingurare, fațeta egoistă a acesteia, un fel de dorință de a participa la viața socială, la agora, dar să ai exclusiv rolul de autocrat; Nicolas, nu mi-am însușit niciodată ideile sau munca vreunui ”frate de suferință”, nu am avut niciodată nici cea mai mică intenție în acest sens! ceea ce vreau să spun, este doar că îmi plac aceste rânduri, sunt scrise cu simțire, cu suferință chiar.

Come on Emile... atitudinea ta in acel asa-zis conflict a fost una usor exagerata, insa pe deplin justificata in contextul respectiv. Eu am zis doar ca tipul nu trebuia chiar crucificat, insa asa se intampla cand bulgarele incepe a se rostogoli la vale :-) Nu cred ca aceasta auto-flagelare are vreun sens... un simplu mea culpa (facut deja) este deajuns. Insa asta e doar parerea mea, Andu

paharul ciobit e un amanunt. universul e mai degraba un amestec, ca si-n realitate. restul ar trebui sa surprinda asa cum orice ar putea sa o faca sub jocul privirii. multumesc de oprire.

evident, în acest context atît de pomenit al postmodernismului, oricine poate oferi(sau conferi) definiții. și, la fel de evident, ele pot să fie în același timp și corecte și mai puțin corecte. din nou, sistemul referențial va fi invocat de fiecare. dar am citit dispus să agreez cu autorul. însă am rămas sceptic față de această distincție care ni se oferă. eu cred că este un scepticism sănătos. este adevărat, domnul gorun este foarte abil în a-și pregăti orice exit în caz de incendiu și nu uită să repete că textul (și deci teoria dînsului) nu este nici suficient și nici temeinic argumentat. întrebarea mea ar fi, ceea ce nu este argumentat ar trebui să credem așa... fără să cercetăm? sau cum facem? poate am să fiu acuzat că sînt dur dar mie mi se pare doar o joacă de-a cuvintele această pretenție de distincție terminologică. evident, se poate spune atunci că la urma urmei cuvintele, carapacea lor, nu contează. că s-a vrut să ni se transmită un logos, un contrast între concepte. well, interesant. dar atunci, vorba lui ăla din caragiale, tradare, trădare dar să știm și noi. eu nu cred că există mare diferență între har și talent, în contextul literar (sau chiar general artistic). nu mă leg de contextul originar, teologic sau biblic. nu cred că are rost. unul din motivele pentru care nu cred în teoria încercată în text este această aparentă idee de cristalizare, de definitiv. de sigur. un fel de „cineva scrie un text, dacă este vorba de acel (sau acea) cineva atunci o va face cu har”. iar „dacă este vorba despre altcineva, acel cineva cu siguranță o va face doar cu talent”. sînt sceptic în fața unui astfel de determinism. eu cred mai degrabă în „mania” inspirației poetice. cum credeau vechii greci. ceva ce nu poate fi controlat și probabil că reușeșe să se întîmple doar în măsura în care are chef și mai ales în măsura în care nu se încearcă „domesticirea” ei. tocmai de aceea, pentru că cred profund (și cred că am mai scris asta undeva) că în esență poezia este un animal sălbatic, am rezerve enorme cînd cineva îmi spune că este poet. sau cînd cineva spune despre altcineva că este poet. noi nu sîntem poeți. poezia uneori pune stăpînire pe noi. mai mult sau mai puțin. restul sînt vorbe.

...Je suis dans un empressement, excusé mes erreurs, s'il vous plaît:)

In rest, poti sa stergi tot. "poate ar fi timpul să te trezești să uiți ultimul vis, să bei o cafea să asculți știrile la radio n-o să-ți spună nimeni nimic nu lăsa urme, nu precipita știu. pe malul celălalt trăiesc oameni fără gură. dimineața se strâng unul lângă altul și privesc răsăritul."

voi reveni, cât de repede pot, cu explicaţii pentru fiecare poză. :)

"cu alte cuvinte ori de cîte ori întîlnim o astfel de asociere sîntem gata să ne imaginăm că cu (sic!) siguranță mintea celuilalt cititor e automat murdară. cine ne dă acest drept? aici nu este vorba de limbaj obscen. ci pur și simplu de un fel de pseudo-superioritate morală"

Excelent fragmentul ăsta. Sunt total de acord. Problema ridicată de tine se leagă bine de "inocenţa cuvintelor" de care vorbeam în text. Nu ştiu de ce e vina limbii sau a cuiva că altcineva, citind câteva silabe ingenue, îşi imaginează tot felul de porcării.
Problema asta e o boabă de silicon, un punct de spumă ridicat la rang de val moral. Românii sunt îngroziţi de cacofonie, se albesc la faţă când o scapă şi, când o descoperă la altcineva, se îmbujorează în stil lingvistic. Sunt o groază de oameni care nu cunosc mai mult de 150 de cuvinte, cu tot cu declinări, dar ştiu ce e cacofonia, au grijă să fluture "ca virgula" şi îsi lungesc urechile cât gâtul de lebădă atunci când aud un "c". Ba să vezi - şi ăsta e caz real - există câte unul care construieşte intenţionat enunţuri cacofonice, pentru a folosi "ca virgulă" şi a arăta astfel că el ştie bine cu limba. Teroarea de monstru a născut şi artişti într-ale cacofoniei, care sunt degrabă vărsători de verdicte. Astfel, construcţii de tipul "că cineva/ că citise/ cu casa/ cu cartea/ cu capul" sunt cacofonice. Şi noi nu trebuie să mai spunem "cu capul", trebuie să spunem "cu extremitatea superioară a trupului" sau "cu ambalajul creierului". Ori "cu virgulă capul". Ori, în cazurile astea, pentru "cu" inventăm un gest în limbajul semnelor. Sau, şi mai bine, purtăm cu noi, peste tot pe unde mergem, pătura la subsuoară; când ne vine pe limbă o catastrofă de asta, desfacem pătura, ne băgăm sub ea şi abia apoi vorbim. Întâlnim peste tot cacofonia-stafie - "ca şi doctor/ ca şi preşedinte/ ca şi critic", în loc de "ca doctor, ca preşedinte" etc. "Ca şi" apare ca măsură de precauţie: dacă doamne fereşte scap un "c", şi ţup! sare cacofonia de după coltul limbii. Şi plăcinţelele ar putea continua. Aştept ziua când întâlnirea a doi "c" se va lăsa cu amendă penală sau muncă silnică la groapa cu sare.

Mă gândesc dacă există vreo altă limbă care e atât de sensibilă la problema asta. N-aş prea crede... Cum e în SUA, Virgil? Există vreun monstru de genul ăsta?

... o scriere goală.

as renunta la "care urla c'mon!" cam urlatoare disproportia dintre versurile astea si adierea brizei de primavara, nu ti se pare? (desi mi-e greu sa asociez Rusia cu briza, aici efectul este cel scontat) Mai am o rezerva fata de alaturarea adverbelor "tacticos" si "precis" - nitel antagonice in esenta lor. As pastra "tacticos", mi se pare mai in concordanta cu oboseala din strofa a treia. trecand peste aspectele astea, am gasit un poem de atmosfera foarte bun (in opinia mea), cu treceri bine facute, plus un final exploziv. nerusinat. socant. Scuze, nu pot exemplifica cu citate, am o problema de copy-paste. penita.

nici nu zic de geniu dar chiar nimic nimic bun? am încercat să nu încarc inutil și chiar am muncit aici. dacă ziceți dumneavoastră, o să mă strădui să mă țin departe de "epitetul" asta și chestii în acest gen. mulțumesc pentru opinia de specialist.

Draga Marian, "la obiect, la obiect" asta e problema! Ca n-am obiect. Tot ce am citit sub semnatura ta nu este literatura, in opinia mea. De aceea te asigur ca nu vei avea ce "ignora" pana ce nu vei scrie literatura, chiar si in tentativa, aici suntem un atelier literar, dar tu nu esti aici, tu esti in lumea ta inchipuita care nu are de-a face cu nimeni altcineva decat cu propria ta persoana self-suficienta. Tu nu esti capabili sa-mi comunici nimic iar intelegerea ta despre textele mele (ca sa nu vorbesc decat in numele meu) este la nivelul unui tatami. Cu respectul cuvenit, Bobadil.

nu neg ca poate fi privit si ca un experiment. la urma urmei parerea mea este ca tot ce scriu eu poate fi privit ca un experiment. dupa parerea mea textul acesta nefiind nici mai mult nici mai putin experiment decit celelalte texte ale mele. dar pe cit de adevarat este acest lucru pe atit de cert este ca in observatiile urmatoare demonstrezi ca nu ai inteles cam nimic din ce am scris eu aici. acum, stiu ca e usor sa fac o astfel de afirmatie dar te asigur ca e asa. probabil ca trebuie sa fii ceva mai profund ca sa intelegi.

prozaic spus, fiecare poet isi are turnul lui de fildes. lectorul, in cazul in care nu e tot un poet, este corabia care se indreapta, pe valurile mari sau mici, spre far. cine risca mai mult?