atenţie la lipsa diacriticelor. te sfătuiesc să editezi textul înainte de postare. despre conţinut - cam prea multe cuvinte pentru efect

Mai întâi mă miştocăreşti, apoi mă faci complexat. Asta după ce-ţi spun în cel mai finuţ mod că versul cu pricina nu-i în limba română. Eu zic să ne oprim aici din agitare, iar cu scuzele să ne facem bocancii. Ok? Ziua bună!

il citesc si eu pe Leonard, imi place cum scrie si marturisesc ca am avut multe de invatat de la el. asemanarea pe care o remarcati nu poate decat sa ma onoreze.
eu sunt un incepator, poate e inerent sa se vada stangacii in scrierile mele, dar sper ca nu peste multa vreme voi avea libertatea de a fi eu insumi.

... dar si apele simple ale gandului,
inspirat titlul si emotionanta zicerea ta, aici!

A fost o seară frumoasă, cu de toate (chiar şi bustul lui Eminescu a strâmbat puţin din ureche la un moment prea mult actoricesc, şi prea puţin literar).

Felicitări Almei, felicitări tuturor celor prezenţi în sală şi în volum, felicitări pentru "cronică", Maria!

Daniela, ironia/autoironia/cinismul/zeflemeaua (mulate bine pe sensul unitar) sunt caractersitici care, acum, îmi sunt apropiate stilului. Nu mai spun de ce. Am corectat typo-ul.

Aceeași voce poetică aparte, Aleksandar Stoicovici asociază unități logice disjuncte sau chiar aparent incompatibile, și probabil aici stă bogăția de efecte semantice care te așteaptă chiar cu fiecare vers. "Piele tapisată" - "cu apa tulbure" - care pe deasupra nici "n-ai de unde să o știi" formează un ansamblu poetic surprinzător care primește chiar și valențe tactile. Și am vorbit aici doar de primele două rânduri. "Corpul" poeziei însă e construit altfel. Nu știu din ce universuri își ia autorul trăirile inspiratoare, dar acestea comunică întotdeauna între ele, uneori logic, alteori doar intuitiv. Autorul îmi pare întotdeauna atașat empatic de textele sale, nu cred că s-ar putea desprinde, că s-ar putea rupe, de ceea ce scrie. El nu scrie detașat de text, ci dinăuntrul lui. Zarurile șterse, chivotul ruginit, craniile aliniate, icoanele uscate pe zidul alb și până la câmpurile minate din vârful degetelor de copii sunt câteva imagini ale unui bogat spațiu semantic. Acolo se nasc pe loc legi ciudate, nu funcționează legile primare, imediate, ci legi ale unor asocieri care depășesc primul înțeles, frizând înțelesuri secunde. Aceste legi fac Poesia. Ce asociație primară (la o prima vedere) poate exista între cranii și icoane? Că sunt tot capete? Între iarnă și răni deschise? Doar când cele din urmă sunt acoperite de ninsoare? dar între copii și câmpuri minate? Ei bine, pe toate acestea autorul le vede "cu ochiul liber". De aceea îmi place Aleksandar Stoicovici. Am mai văzut această imagine, parcă ai "donat-o" să fie copertă a unei cărți, și-mi dă oarecum fiori și acum, dar, din nou, asociată cu expresivitatea textului, primește o încărcătură suplimentară care aproape îl obligă pe cititor să o "digere".

Ce părere aveţi, dacă aş spune aşa: ca toţi ceilalţi să nu poată vedea...
Mulţumesc.

între timp, Madim, am reușit sa pun diacriticele la acest text. Bineînțeles nici Profetul nu-mi mai poate reproșa că sunt în afara regulamentului:). Cu bine,

Unu: re comentariile anterioare poate ar fi mai bine ca fiecare sa spuna in comentarii ceea ce are de spus mai pe sleau (nu ca intr-un text poetic) astfel incat sa inteleaga toata lumea din prima lectura, sa nu ajungem la faze de tipul "eu stiu ca tu stii ca eu stiu ca tu nu stii"... Doi: Nu este contrar Regulamentului sa comentezi un comentariu care se refera la text, pentru ca astfel (logic vorbind) te referi tot la text iar Virgil a sesizat asta nu doar acum. De descurajat insa ar fi, da, comentariile de tipul celor de aici ale d-nei (d-soarei) autoare care nu spun chiar nimic. Trei: Textul nu e rau, are nerv si o imagistica mizand pe intuitivitatea unui cititor depresiv... ok. Finalul insa mi se pare ratat, cade in explicit acel "stefane" suna a trezire dis-de-dimineata cu instalatorul (poate fi inlocuit cu celebrul "fane"? sau cu "stefane cel mare?") iar declararea frusta a debutului unei dependente este... nu stiu cum sa-i zic, banala? In rest, placut si la buna recitire mmc-o. Andu

Mulțumesc, Francisc, e atât cât poate fi. Iar sad-sand-send-sent e un joc. Ca și luminile. Tu vezi, auzi, înțelegi.

Ştii bine la ce mă refeream legat de păreri. Vizavi de titlu - mă gândesc câte texte s-or numi "Iarna", ori "Apus de...", ori câte au conjunctie... înţelegi unde bat. Nu la/în titlu se împarte originalitatea. Sunt unii care consideră asta şi încep să trântească titluri în engleză, care nu se justifică neam, sau chestii gen "%^&*$()". Asta 1. Ai spus că titlul este lung şi explicativ, nu doar că l-ai mai întâlnit. Am explicat coerent ce cred despre asta. Asta 2. Nu abuzez de niciun adverb, ci pur şi simplu inventez două, care să-mi încapă sensul. Dacă nu erau consecutive, mai era abuz? Asta 3. Despre metafore - ai spus că-ţi place strofa trei, eu am spus că o consider cea mai slabă, şi am argumetnat legându-mă de densitatea mnetaforei, argument extins până generaliare. Iată legătură. Eu nu prea bat câmpii în comentarii. Şi asta-i 5. Concentreză-te!

carevasăzică, moncher, nu esti de acord.
de-aia, vorbind serios, nu ţi-am dat nici eu peniţă la urîţii. că nici nu mi-a plăcut slalomul tău printre carevasăzică.

"decît un clipocit de suflet cărăbănit pe după ziduri de cărți" - Inedită imagine tocmai prin folosirea cuvântului "cărăbănit" (regionalism moldovenesc, reminiscență a copilăriei), felicitări, Virgil, ai găsit un cuvânt mai rar care pune-n valoare contextul! În ultimele patru versuri, însă, ai comis un abuz: doar în patru versuri sunt 5 epitete! ! ! Brrr, prea dulce! "ca într-un batiscaf translucid răsucindu-mă embrionic și plec pentru încă o noapte distrofică spre diminețile cărămizii ale labirinthiei"