ideea-i faina, dar textul poate fi curatat de unele chestii. de exemplu, "raiurile" suna mai bine decat "heavenurile", "intr-un alt cer" suna mai bine decat in franceza. i-ar da niste plusuri

îl mai citesc citesc odată, fumez o țigară și am să adorm, da' ce frumos îmi sună '' ea zgâria cu unghia pe spatele frunzelor forme ciudate, o corabie îi țâșnea vara din piept cu pânze umflate, toamna în rece siaj pe șira spinării;'' ...numai bravo :)

Da, iata o schimbare in bine, iar asta stiu pe pielea mea ca e tare greu . Andu

Da. De lucrat un pic la partea cu menstra insa pot spune fara sa-mi fie teama ca gresesc uite un text! Pana la urma, nimeni nu e profet in tara lui si aici se opreste orice urma de orgoliu. Mi-era dor sa citesc un text bun de Virgil Titarenco, si uite ca l-am citit aici, mai bine mai tarziu decat niciodata, cu tot cu acest infam invectiv :-) "iubito", care pana la urma e sanatos pana in maduva oaselor. Ma gandesc la tine ca la o capodopera... constructiva gandirea asta. Andu

dom'le, am impresia ca ori nu scriu eu romaneste, ori e mai greu sa ma fac inteles. nu cred ca cineva a preluat ceva pentru ca nu e nimic de preluat. iar luptele astea pentru intiietate mi se par pe cit de romanesti pe atit de penibile. eu locuiesc in America si nu mi-a fost dat sa vad "cocoșeli" din astea decit la mexicani care evident au niste orgolii latine undeva in zona anecdoticului. drept urmare eu zic sa ne racorim excesele astea "latine" si sa acceptam ca oricine poate gresi si ca o intiietate e o chestie atit de copilareasca in contextul acesta incit e mult mai inteligent sa o ignori. repet ce am mai scris, exegerarile de genul acesta strivesc curajul inovatiei in loc sa il stimuleze si nu cred ca e vreun concurs aici despre cine scoate primul sintagma cea mai focoasa

într-adevăr, textul a fost scris sub auspiciile unei aniversări. a few years ago... dar mi se pare atât de actual... în cuvinte puține. eu nu scriu decât în puține cuvinte. cât ai face o fotografie...

mulțumesc pentru comentariu și observații, silviu. oare nu ar fi scris și pavel un psalm dacă ar fi fost contemporan cu david? sau ce ar fi scris david dacă ar fi fost contemporan cu isus?

mulțumesc mihaela pentru perseverența cu care citești ce scriu și îți exprimi opinia.

textul a suferit mici modificări...fără să abuzez, aș aprecia din nou o părere sinceră...
cineva interesat? :)
mulțumesc,
ștefan

Eu n-am întâlnit niciodată o gogomănie mai mare decât asta. Îmi repugnă să aduc explicații la așa ceva, dar mă prea tem că voi fi nevoit să o fac.

chei de lectură: a. versetul aleatoriu trimite la tara fagaduintei, la acel “acasa” al fiecaruia, la acel familiar care ne scoate din impersonalitatea si de-caderea zilnica; adaosul &co atrage atentia asupra modului de perceptie, asupra atitudinii mele (una implicat/detasat/ (auto)ironica/catharctica/etc ) fata de acest familiar niciodata pierdut niciodata detinut 100% b. primul paragraf (de la “catre sfarsitul”…si pana la “poze in grup”) fixeaza tema: iubirea ca modus vivendi, acea iubire stranie/blanda/cruda/dura/etc. care umple acest spatiu-timp continuu (ziua a 7 a catre ceasul al 6-a), relevand in acelasi timp ruptura de la Iubirea (sacra. Ideea, Modelul) pana la umbra acesteia (pranzul =material) cazand in derizoriu (“faceau poze de grup” – vezi turistii din bisericile de astazi ale Romei, de ex) Repetitia interogatiilor ( esti tu, esti tu…) sugereaza rolul determinant al acestui principiu creator in lumea noastra, a quantelor…., o experienta care ne arata drumul, unul al Absolutului/Spiritului/etc. care, invocat, se dă spre inghitire.... c. al doilea paragraf (de la sleep well....pana la walk on) transpune tema in alte coordonate, ale visului , ale imaginatiei (creatoare ) vezi “sleep”, precizand ca si la inceput (ziua a 7-a , jonny adica ioan din Halleluya brother, copilul) tendinta de …expansiune (ontologica) a iubirii, o incercare, clasica in fond, de a reface itinerariul esuat lamentabil in realitatea comuna prin actul creator: si aici, zborul va fi frant, desi copilul, are dreptatea de partea sa si lumina ii iese pe gura…. d. al treilea paragraf (ultimul) rescrie ruga Tatal nostru, ilustrand, in fapt, lumea babilonica (interna si externa) – vezi si Ascendent- in care coexista contrariile. Relatia tata-mama leagan/arma accepta, de aceasta data, contradictiile, suprimandu-le totodata prin “dumnezeea”, prin acel ceva care ne transcende (crezand/necrezand) destinele : (re)nasterea (vezi etc) revenirea in acasa –al-nostru e posibil, fiind oarecum dozata prin imagini a la geo dumitrescu (cred- e ora 3 am) Ultimul rand al textului aduce si mai aproape tema, in copiii care, butonand computer-ul, cauta o unitate uitata, ramanand numai gestul arhetipal, febril, al cautarii; e vremea osanzii, adica , al bunastarii, al reluarii ciclului, unde Iubirea, iarasi si iar se va cauta pe sine….prin noi, indelung ps: las cititorului (ne)placerea descoperirii si altor idei ascunse sau nu in text al dvs, acelasi, francisc, iubitorul…….

Oana, eu nu gust mereu textele nimănui. Nici măcar ale consacraţilor ori a marilor clasici. Cred că mai toţi suntem aşa.
Mulţam!

Când am citit prima dată întrebarea, superficial, m-am întrebat revoltată: Cum să moară poezia?! Cum să moară Cuvântul?!
Şi nici acum, după mai multe zile, parcă nu pot accepta acest ,,destin” al poeziei. Cred că mai degrabă, m-aş referi la un anume gen de poezie, la un anume curent estetic sau generaţie literară, poate că doar acestea rămân în urmă într-un loc mai mult sau mai puţin vizibil în istoria literaturii. Poezia este şi va fi cât va fi omul şi cuvântul. Va lua forme tot mai noi, se va transfigura, însă va avea acelaşi miez, acelaşi scop, fiindcă ea e expresia unei nevoi artistice existente în om, nevoia de a crea, nevoia de se bucura de creaţia lui şi a altora. Creierul uman are o parte stângă şi o parte dreaptă :) Sufletul omului a fost atins cândva de frumos, de adevăr, de iubire, de suferinţă, şi nu va rămâne insensibil oricât de pragmatic ar fi, oricât de tehnologizat va fi secolul în care va trăi.
Civilizaţia din secolul XXI asigură viteza informaţiei şi ne duce spre o viaţă plină de ,,instant-uri”. Doar poezia nu e instant, nu are cum. Pe de altă parte această ,,civilizaţie” a vizualului impus de tv, internet, poate influenţa gradul de abstractizare şi însăşi creativitatea. Lipsa lecturii, de asemeni. În pericol e generaţia tânără.
Epigonii au fost şi vor fi, însă doar ca o perioadă de tranziţie, de tatonare. Poezia care ,,rămâne” va rămânea fiindcă mereu va exista un mentor al unei generaţii, un pivot, sau un grup, cineva precum Gherea sau un Vlahuţă care vor spune:
"Tinere scriitor, lasă istoricilor trecutul depărtat şi tulbure, cată mai bine-n jurul tău, umple-ţi sufletul de emoţiile timpului în care trăieşti şi arată-ne, la lumina talentului tău, durerile şi aspiraţiile societăţii noastre de azi, luptele şi pasiunile la care eşti martor şi părtaş, oamenii pe care-i cunoşti, viaţa de care palpităm; ascultă bine şi-nţelege bătăile inimilor noastre - ce-ţi vorbesc ele asta ne interesează mai cu deosebire, asta vrem să ne spui, tinere scriitor!" (Mahalagismul in literatura).
Cititorii poeziei sunt în procent foarte mic publicul, în procent mai mare poeţii şi în procent mic criticii. Ne citim noi între noi…şi aşa a fost mereu, în orice generaţie literară.
Pentru tineret un mare rol îl are educaţia în şcoli, formarea gustului pentru frumos, pentru valori. Cert e că sunt multe variabile... mai poate fi şi ,,vidul” după un mare nume sau după o generaţie de aur…cu toate acestea Poezia nu va muri :) Părerea mea.
Închei cu un îndemn de al lui Traian Dorz, apropo de epigoni:
"Spre Cetatea Poeziei nu poţi merge pe urmele altora decât foarte puţin. Îndată trebuie să-ţi afli drumul tău propriu. Şi încălţămintea ta de aur. Şi urma ta prin rouă.
Lumina urmelor tale s-o laşi numai pe un teren virgin, pe unde n-a mai călcat nimeni niciodată. Numai urmele lui Iisus să le cauţi.
Ale nimănui altcuiva."

îmi place destul de mult titlul, iar din el mai ales sintagma , dor semantic ... am nostalgia romanului lui eco, insula din ziua de ieri... mă deranjează însă acel eviscerat , nu e deloc poetic verbul... dar asta nu e vina lui. apreciez lehamitea prezentă aici și cred că poate fi îmbunătățit tot poemul (înlăturând retorismul, unele verbe, substantive, tropii... știi ceva, de fapt vreau să spun că merită rescris poemul păstrând titlul)

Fac parte dintre cei care nu se tem de așa-zisele clișee. Cred că ele pot fi revalorizate - doar nimeni nu aruncă argintăria atunci când căpăta patină! Însă textul de față m-a făcut să mă clatin, așa cum mă clatin într-un autobuz unde am nenorocul să nimeresc lângă o domnișoară puternic parfumată în esențe dulci. Am trecut de prima strofă, cu a sa “genune de umbră” și "clepsidră albastră a nopții", spunându-mi că nu trebuie să mă las copleșită și că, la urma urmei, orice text merită șansa unei interpretări holistice. Însă n-a fost chip să mă mișc degajat prin încrengătura de adjective (și asta o spune cineva căruia i se reproșează, uneori, folosirea lor excesivă). Recunosc că am ieșit destul de amețită și fără să reușesc ce mi-am propus - luând, totuși, un fragment care merita, cred, un destin mai bun: "Aud de departe rădăcini de baobab Crescând până-mi străpung bătăile inimii" Să nu te superi - apreciez unele din textele tale (nici acum n-am uitat proza aceea despre încălzirea globală) dar pe acesta prefer să îl uit; deși bănuiesc că ai pus mult suflet în el, sau poate tocmai din cauza balanței care înclină excesiv către o emoție îndelung glazurată, eu n-am reușit să mi-l apropii.