ce faci aici Doamne în adîncul nimicului meu aștept să îți aud tăcerea cînd nu mai vrei nimic iar calea devin eu în care ființezi și rîzi cînd înțelegi că nu mai poți fi singur la capătul drumului care începe drumul

"Lup tânăr", optimismul este al lui Eliade, conform relatărilor sale citate de mine din mass-media, eu de fapt port "aură" pesimist-eminesciană (optimismul poate discerne doar din faptul că am postat "Sommer" chiar de ziua lui de naștere in acest site...). Țuțea spunea ca optimiștii sunt cam plăvani... Mulțumesc pentru trecere pe aici și scuze pt comentariul meu cam tardiv. (Sunt și cam nonșalant în accesările pe site-uri...)

ai creat imagini fantastice, o lume imposibila, un straniu vis... m-a impresionat in mod deosebit acest poem.

"întro"? într-o = prep. + art. sau + num. (DEX)

nu, nu plânge, mamă nu mă-ntreba de ce mai curge sânge ...e poate atât de deasă clipa de-atâtea gânduri, și-atâtea vise, albele ninsori, încât amiaza iernii pare un amurg târziu... Sărbători fericite! Madim

sancho, nu tre sa gusti un rahat sa-ti dai seama ce e. si cu asta dialogurile din subsoluri sunt incheiate, din partea mea

frumos dialog, faină dezbatere de idei! ca în vremurile bune de pe site...
Iar când vine Virgil și scoate din mânecă încă un 'se merită'...
Se merită... deci despre ce vorbim aici, ce mai poate fi spus?

err: simplis - simplisT

Ce inseamna "pomele-i" ? Cine e vampirul? Finalul e la misto? La urma urmei, e de apreciat efortul de a posta un text despre Eminescu, taman azi. Ca in rest, fluiera vantul pe Hermeneia, nimeni altcineva nu s-a sinchisit sa scrie despre. Sa-mi fie rusine.

rockam, asa cum iti spuneam, sint un handicapat literar. cu singuranta cumplit de inferior tie. asa ca nu iti mai pierde vremea cu mine. nu se merita. in ce priveste ce faci sau ce nu faci tu pe hermeneia, atita timp cit respecti regulamentul, e treaba ta. e sint la fel de fericit cu zece mii de oameni aici ca si daca sint singur. am trecut dincolo. tu deocamdata inveti...

Mulţumesc Adriana

Pentru răbdarea de a parcurge textul.

După acest duş rece pe care mi l-ai servit, mă simt umilit că de atâta timp nu m-am învrednicit să citesc acel „Corpus hermeticum”; precum nu l-am citit, decât pe sărite, nici pe R.G. Am s-o fac cât de curând voi putea. Dar asta, sunt sigur, nu mă va putea apropia de interpretarea ta faţă de care textul meu îşi râde singur de el.

Cu toate acestea îndrăznesc să spun cele ce urmează.

Ceea ce reţin din comentariul tău este că Heidegger prin „Acest centru deschis nu este deci închis de jur împrejur de fiinţare, ci însuşi centrul care luminează şi încercuieşte – asemenea nimicului pe care abia dacă îl cunoaştem – întreaga fiinţare.” se întâlneşte cu marii gnostici prin Poeticul care depăşeşte filosofia (aşa cum o înţelegem noi astăzi).

Şi se mai întâmplă ceva.

Oricum, Poetul ca şi orice Mare Gnostic, e sortit totuşi utopiei. Şi aceasta deoarece fiind „locuit de Fiinţa” infinită şi astfel autoreferenţială în identitatea sa, el, poetul/gnosticul nu poate sugera (metaforic) decât cel mult (prin absurd) un număr infinit numărabil (cantorian) de sensuri ale Fiinţei şi nu toate sensurile de puterea continuului (tot cantorian) ale Acesteia. Prin urmare cred că are dreptate Andrei Cornea să afirme că avem de-a face, noi europenii, de peste două mii de ani cu o „Utopie pur şi simplu, în forma ei cea mai pură, mai metafizică şi mai abstractă”. Lucru ce s-a răsfrânt (aiurea?!) într-o anumită logică care a preluat „Identitatea” (autoreferenţialităţii Fiinţei) drept principiu de bază căruia ar trebui să i se conformeze lumea noastră (concretă) de toate zilele. Dar asta pare a fi altă problemă. Şi nu e! Pentru că zice tot Heidegger: „…unde acţionează propriu-zis nihilismul autentic? Acolo unde se păstrează contactul cu fiinţarea curentă şi se crede că e de ajuns să iei fiinţarea, aşa cum s-a făcut până acum, ca fiinţare pur şi simplu. Însă în felul acesta întrebarea privitoare la fiinţă este recuzată, iar fiinţa e tratată ca un nimic (nihil), ceea ce într-un anume fel ea şi „este” în măsura în care fiinţează. A avea de-a face doar cu fiinţarea în vreme ce se cade în uitarea fiinţei – iată ce este nihilismul. Nihilismul înţeles astfel este, el abia, temeiul acelui nihilism pe care Nietzsche l-a expus în cartea întâi din Voinţa de putere.”. Acelaşi nihilism care azi, departe de a nega „Identitate”, o atribuie cu o eroare de putere exponenţială, devenirii/”fiinţării” deoarece această devenire extrem de accelerată acum, în lumea noastră curentă , a «devenit» atât de «reală» şi concertă. Aşa cum de altfel se întâmplă şi în «poetica PoMo». De care toată lumea zice că am scăpat (mai ales cei ce o practică, în continuare, cu fervoare). În alt text voi reveni (eroarea este umană, perseverarea…). Ca şi asupra corelatului constituit de «analitica limbajului».

Probabil că avem de-a face cu un poem personal, un necrolog...
Însă este atât de slab scris acest text încât sper doamne ferește să fie un necrolog... pentru că defuncții au simț artistic!
Și atunci se răsucesc în mormânt și nu mai mor în liniște, poate se fac chiar vampiri dacă îi deranjezi cu astfel de apropouri.
Dacă nu este un necrolog (pentru care avem respectul cuvenit pe o piatră funerară dar nu aici unde se presupune că trebuie să scriem literatură), atunci este doar un text de Șantier și nu vreau să mai dau exemple, Adrian a făcut un efort dar a fost și foarte drăguț.
Eu aș fi fost mult mai drastic citând aproape tot textul de aceea mă opresc aici, la intrarea în cimitirul literar care este acest text.
Uneori nu înțeleg în ce mod înțeleg unii autori să folosească acest spațiu literar.

nu vreau sa aduc prejudicii sensibilitatii cuiva de aici, care ar putea citi vorbele astea, dar tare imi e teama ca poetul nu a fost la inaltimea iubirii Veronicai. da, ma pasioneaza povestea lor. poate la fel de mult ca opera. cred ca e, inca, devreme. cum spunea Ionescu, este ultima speranta, de ce sa o irosesc acum?

Prin, chipurile, „recuperarea realului” vieţii cotidiene, inclusiv renunţarea – printre altele - şi la „livrescul” optzecist, „marcat de demonstraţii de forţă în care spiritul ludic, ironia şi alte mărci lucrau ca o fabrică să-ţi livreze o chestie foarte inteligentă care se cam uita la tine cu o superioritate tranşantă sau cu o falsă apropiere”, cum zice Dan Mihuţ, „douămiismul” în cele din urmă nu face nimic altceva decât, în final, să piardă complet „transcendenţa” poeziei, ajungând să se învârtă în jurul Nimicului. Sau, când îşi dă seama de această învârtire în gol, ajunge la un „transcendent” deviant, căci mizează atunci pe „Visceralizarea, agresivitatea si directatea extrema a discursului, hiperautenticismul, cultivarea valorilor "tari" ale biograficului (optzeciștii cultivau valorile slabe), predilecția pentru morbid si pentru zonele psihedelice si infraumane, deviante, refuzul livrescului si parodicului, spiritul "comunitar", combinația de cinism, dezabuzare si disperare apocaliptica” cum zice cineva într-o discuţie despre “prinderea” trăsăturilor de bază ale zisului “douămiism”. Iar, în ultimă instanţă, toate acestea conduc la o nouă „fabrică” care nu face nimic altceva decât să livreze un nihilism exacerbat, plictisitor prin rutinizare; care, pe mine unu, nu mă încântă.

Faptul că în textul meu am spus-o cum am spus-o, adică, nu prea (sau deloc) fericit, este altă poveste.