Mihai. nu cred ca a spune neadevăruri poate să îți compenseze indignarea. în corpul textului tău exista subtitlul și încă scris cu majuscule. iată că acum regret că am editat textul dar chiar arăta urît pe prima pagină pentru că după subtitlul introdus de tine era lăsat un spațiu de un rînd care făcea ca în forma rezumată de pe prima pagină să nu mai apară nimic în afara de subtitlu. dar am să am grijă pe viitor să nu mai sun amnințător. de fapt nu am să mai spun nimic, deși în comentariul meu precedent am început nu cu o amenințare ci cu o rugăminte. dar nu voi mai spune nimic de acum încolo. voi proceda doar în consecință.

un poem rotund menit sa induplece serile cuminti ale iernii: "atâtea sălbăticiuni îți cutreieră blândețea" e o metafora speciala, ma tot gindesc la ea: "împreună dezgropăm sâmburele îngropat de viu în mărul cunoașterii" apreciez ceea ce scrii, in mod deosebit.

flabra, sa-ti creasca bebeul. multumesc de oprire. bobadil, scumpul meu prieten de litera, ce veste minunata mi-ai adus în astă dimineață. sper sa te ții de cuvînt. eu promit să nu sar la bataie. uite, o sa incerc sa ma integrez in colectivul asta si o sa fiu politicoasa. poate asa, mai aflu cite ceva si din legile nescrise de pe aici. cred ca tu le cunosti foarte bine, daca asa te tine lumea cu amindoua mainile. cu bucuria primului comentariu rational primit de la tine, iti multumesc.

...funcționează empatia, Marina. Cu epilogul chiar mi-ai smuls un zâmbet. Mulțumesc.

cu mare plăcere, domnule profesor, vă rog doar să-mi acordați un răgaz de două zile; pentru că minunata noastră economie de piață mi-a amintit că nu sunt decât o rotiță în angrenajul ei...și n-am încotro, trebuie să mă învârt.

Chiar este polizorul inutil? ideea e că el nu a fost inventat pentru inutilitatea lui. a poliza, a lustrui, a netezi, a mătui nu se rezumă numai la instrumentele sau obiectele tăioase... ostracizăm instrumentul pentru lamele tăioase?

Pentru că nu mai sunt într-o şedinţă de partid de pe vremuri, nici măcar « lărgită », dă-mi voie, rogu-te, să mai adaug numai cele ce urmează şi, de data asta va fi chiar ultima intervenţie sub acest text.
Detaşându-mă lucid pot glumi sau pot vorbi direct.
Acum nu mai pot glumi. Este mult mai grav ce se întâmplă de la un ceas la altul, de la un minut la altul şi timpul pare a se concentra şi mai mult.
Avem de ales între a judeca lucid sau de a continua să ne mâncăm, urându-ne, unii pe alţii.
Este o situaţie NU cu o tuşe comic accentuată şi cu un tragism atenuat gen alegătorul turmentat al lui Caragiale , ci una de-a dreptul incalificabil de tragic-absurdă ca în piesa de teatru a altui român, Eugen Ionescu; în care un cuplu căsătorit de ani buni începe să se certe pe măsură ce casa porneşte să se cutremure fizic, fără motive aparente; cearta continua, casa se dezmembrează, gradarea certei şi distrugerea casei ajung la apogeu şi nu mai rămâne nimic nici din cuplu şi nici din casă (pentru cei interesaţi, titlul piesei este „Delir în doi, în trei…în câţi vrei”).
Fiecare e liber să gândească cu capul său, dar cred că ar trebui să hotărască RAŢIONAL, cât de «raţionali» putem fi în situaţii, mai mult sau mai puţin, «limită» . Poate fi o iluzie dar daţi-mi voie să mă agăţ de ea.
Îmi pare sincer rău de fiecare dintre cele două tabere în care ura şi agresivitatea sapă până la orbire . Ura şi agresivitatea se întorc înmiit otrăvindu-l pe cel care urăşte şi este agresiv şi se va nimici singur, psihic – ceea ce e mult mai grav - chiar dacă va mai trăi câte zile îi sunt date. Şi aici nu mai e treabă de morală, ci de supravieţuire a noastră, ca oameni. Animalele nu urăsc. Sunt agresive din instinct de supravieţuire. Dacă n-au ce mânca, mor. E o lege a firii. Nu cred, nu am nici un motiv să cred că în junglă animalele urăsc. N-au timp de aşa ceva. Trebuie să trăiască, altfel sunt ucise fizic de alte animale. Numai noi, oamenii, se pare că avem timp să urâm, otrăvindu-ne singuri, repet, cel puţin psihic. Şi asta mă doare.
Cele de mai sus sună patetic. Şi, poate, a panseuri gen «Gâgă». Ei şi!

acerst poem este strabatut de un limbaj interior care anuleaza limbajul exterior si spus, afirmat. verbele prin insasi functia lor motorie antreneaza interiorul sentimentului si al fiintei. remarc aceasta metamorfza a ta, acest poem m-a impresionat ca niciodata. totul se vede altfel de la fereastra camerei lui, mai ales tu esti alta. te asezi intr-un context in care te afli printre oamenii mari si furnici, unde muzica ar fi o terapie de eliberare, de continuare . teama sa nu-ti patezi blugii, teama de a pleca, teama de a hotari poate. regasesc atata poetic in acest poem in care limbajul a devenit o imagine singulara de a exprima iubirea, medeea

Djamal, multumesc pentru apreciere.

Poemul are prospetimea si transparenta unei picàturi de rouà. Ritmul este construit urmînd un flux interior lejer care este în alt registru decît ultimele poeme din ciclul anterior. Aranca, cu acest poem ne oferi un frumos buchet de tradafiri albi de Saint Valentine. Daniela

Sapphire, cred că orice om care stie să conducă un mouse, știe să caute și răspunsuri pe internet. Ori el nu avea nevoie de așa ceva, intervenția lui a fost mucalită. Nu trebuie să răspunzi și în numele lui, poate și singur.

Unele idei din text sunt frumoase. Partea de început parcă suna mai bine închegată, dar repetările obsesive din a doua jumătate și finalul cumva banalizat de o avalanșă de descrieri nu prea ajută. Cred că se poate (și merită) să mai fie puțin periat, pentru că are potențialul să sune mult mai expresiv.

nu stiu deloc cum sa salvez finalul. ma deranjeaza si pe mine ca suna asa de slab (cel putin) "dupa o vizita...", "si atunci trupul...", nu atat ca intoarce in uman, pentru ca asta s-ar putea chiar repeta de acum inainte, totusi imi pot asuma acest risc. sper ca voi mai beneficia de astfel de observatii fine si constructive si in viitorul apropiat :)

Hello? Hello? Anybody there? Echo!