Dacă estem (citat din Ismail) cafea, pişcoate şi folk, poate-am să mă urnesc şi io până acolo, da' nu promit (că mă bagă-n spărieţi canceru' de-afară). De-o fi una, de-o fi alta, multe succesuri!

unde-i gara aceasta, dom'le ? fascinanta călătorie alui Matz şi Osa ( care nu ştiu cine sunt), schimbă peroanul gării într-un punct de plecare într-o introspecţie care se încheie magistral:
"eram de fapt
o cutie a milei
în care tot mai rar cineva aruncă
o inimă"
domnule Pal, felicitări. Un poem de peniţe. Multe.

dom'le, bobadil. tu ești ca vitamina C. nelipsit în fiecare zi. chiar că mă bine dispui. dar uite, am o rugăminte. cu privire la oricine altcineva aici pe hermeneia, și cu privire la mine, te rog lasă familiile oamenilor în pace și out of our discutions. ok? te asigur că e ultima dată cînd te rog. la fel și cu privire la alte detalii personale care nu au nicio legătură cu textul.

... chestiunea publicaţiilor pe hârtie, plus a puzderiei de alte lucruri virtuale, e aşa că toate sunt parcă făcute după acelaşi calapod. Nu e neapărat constelaţia aia mai prostă decât România Literară, de exemplu. Adevărata problemă venind din totala lipsă de criterii valorice - respectiva lipsă de criterii însemnând un puternic efect al 'jdămiilor de instituşii aşazis culturale subvenţionate de la Stat. Mafii consolidându-se la nivelul fiecărei instituţii, unde interesul principal este acela de a se vâna banul, automat că vine impus drept justificări ale parazitismului, tot felul de mărunţişuri (mai ales că în paralel s-a dezvoltat şi o largă clasă de aşazişi critici - răstălmăcitori, de fapt, exemple: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Ţenea...) Ridicolul unic României este că tot analfabetul se declară, vine prezentat ca promotor cultural. Sau, pe de altă parte, inşi cu sforăitoare titulaturi ţin neapărat să se amestece şi în artă, neînţelegându-se că nu există şi nu poate exista Universitate care să facă artişti din acei ce nu sunt născuţi pentru a fi artişti.
Citind, de exemplu, nişte chinuite scriituri ale lui Ţenea, orice om cu scaun la cap şi-ar da seama că omul acesta e în plop cu poezia. Şi, totuşi, insul vine să-şi dea cu părerea când vine vorba de poezie. Şi cauză a cu totul alte chestiuni, decât acelea specifice unuia în măsură să vorbească despre poezie, iată, vorbele lui Ţenea, cum şi ale lui Manolescu, Ştefănescu şi încă ale altora (foarte mulţi, din păcate) sunt luate ca şi litere de lege (astfel criteriile valorice se duc în inflaţie).

da, este despre Dumnezeu, dar ii las cititorului libertatea sa creada ce vrea el. nu stiu, cred ca o dau rau de tot in bara pentru ca am citit poemul asta de o gramada de ori si imi place la fel de mult, ceea ce nu mi s-a mai intamplat niciodata. apoi, Virgil, cred ca ai observat si tu pana acum ca eu nu am un stil ci am perioade. cat despre interes, tare am impresia ca nu a existat nici pana acum. :)

„Mă bucur că a re-apărut Bobadil. Îi simţeam lipsa…[ Pe bune]”.

Ca pensionar cu acte în regulă mă preumblam, mai zilele trecute, pe „aleea şahiştilor din Cişmigiu pe care nu am uitat s-o frecventez din când în când”. Şi acolo peste ce dau? Păi peste una dintre disputele, relativ frecvente, dintre Magistrul Sixtus şi maistoraşul Bobadil. La care se strânseseră câţiva, nu prea mulţi, căscând de plictiseală. Recunosc că din punctul meu de vedere, nu ştiu de ce, astfel de dispute mă interesau în cel mai mare grad. Păcat că am pierdut începutul şi am intrat doar pe faza în care maistoraşul venise spăşit să dea nu ştiu ce examen scris cu Magistrul, văicărindu-se cum că ar fi imperios necesar să se amâne examenul pentru că, aşa şi pe dincolo, cu o seară înainte fusese prin tot soiul de terase, baruri, cazinouri şi altele asemenea şi, în principal – asta conta îndeosebi – nimerise în final la un salon de masaj erotic unde ajunsese să constate că „Eseul este prima mea iubire dar, ce să-i faci, acum, la bătrânețe, m-am îndrăgostit de o bacantă”. În concluzie, cerea amânarea pe motiv că oboseala (psihică, dar mai ales fizică) îl excedase atât de profund încât nu mai putea face faţă examenului scris (dacă ar fi fost doar oral, mai treacă-meargă). La care, nesimţitul ăla de Sixtus i-a replicat sec: Ştii ce, Bobadilică, eu de examenul scris nu te scutesc. Aşa că nu-ţi mai rămâne nimic altceva de făcut decât să încerci cu mâna ailaltă. Bineînţeles că a urmat, cu gingăşie. un şir de invective dintr-o parte în alta. Care, după ce s-a sfârşit, preopinenţii (cum se întâmplă întotdeauna cu cei doi) s-au împăcat şi au plecat, braţ la braţ, voios („Noi cu muşchii de oţel/ vom culege muşeţel”) unde în alt loc decât pe Hermeneia ca s-o ia de la început cu cearta. Pe Hermeneia pe unde şi eu, din când în când, zapez pe calculator pentru a-mi lua „metrul cub de cultură” cum se zice. Mai ales când încearcă nevastă-mea să mă prindă că vizionez filme pentru adulţi (frecventate mai mult de copii; adolescenţii n-au nevoie) şi nu reuşeşte neam!

Problema e alta… Că ăia de pe H., mai devreme sau mai târziu, o să se cam sature de amândoi şi o să-i trimită la programul ăla de-i zice Rabla. Şi atunci cum o să mai scap de nevastă-mea (că ăsta era singurul divertisment care mă interesa de pe acolo)?

Ioan, şi în cazul tău ar trebui acum să îţi poţi publica textul.

multa vorbaraie. imagini prea dulci care nu fac obiect de poezie. poate doar asa, sa fie strecurata in palma persoanei iubite. in intimitate.

Fermecătoare poveștile pe care le spunem copiilor amânând momentul când află singuri adevărul despre realitatea adulților, arena din inimă unde iezii așteaptă, se revoltă sau fug din calea mercenarilor din sânge. Elia, mi-a plăcut foarte mult această lume a explicațiilor simple, de imaginație plină, despre o lume complicată în care uităm că miracolele nu sunt doar fantezii copilărești.

ansamblul e plăcut, Cristina. dar nu știu de ce am impresia că dacă l-ai condensa ar ieși ceva și mai frumos... puternică imaginea de final cu țigara stinsă în fața de masă... mai trec, mai bombănesc... nu scapi:)

Comentariul de faţă se bazează pe lectura mai multor texte postate în ultimul timp. Nu-mi amintesc să mai fi citit poezii ale Danielei.
Dacă aş îndrăgi paradoxul, aş zice că e vorba de o poezie (în general vorbind) plină de calităţi, dar care calităţi, manifestându-se excesiv, devin, cel puţin în unele momente, contrariul lor.
Să rămân la această observaţie şi să mă explic.
Este vorba, mai întâi, de o foarte bună frazare şi de o ritmică sugestivă, muzicală (chiar dacă e vorba de vers liber).
Apoi avem un discurs oarecum aluvionar, abundent, ceea ce dă frazării impresia unui anume retorism.
Abundenţa lexicală şi imagistică instaurează starea lirică, face sensibilitatea să debordeze şi chiar ne captează. Dar pare a aduce şi redundanţa.
Textul (limitându-mă la cel de faţă) rătăceşte uşor, se umple de cam multe consideraţii, dar poeta are ştiinţa sau instinctul sau talentul (depinde şi de vârstă, de experienţă, n-am informaţii, înteleg că a publicat o plachetă) finalurilor salvatoare, care se şi răsfrâng asupra întregului şi parcă îndeamnă la o a doua lectură (pe care eu am facut-o).
Cel mai bun text dintre ultimele postate mi se pare "Urban shot". Şi nu pentru că este, cum am văzut (aici sau pe un alt site?) comentându-se, o imagine, o fotografie a condiţiei muncitorului în socialism (pentru că nici nu este, poate fi, mai curând, o referire la postsocialism, la momentul acela când fabricile se închid şi avariile încetează, dar nu despre asta e vorba...).
Dar despre ce e vorba?
E vorba, în toate poemele (în care, totuşi, abundenţa lexicală obnubilează uşor ideile) despre chinul de-a exista, despre mizeria (dar nu şi despre măreţia) vieţii, dar şi a morţii...Aceasta fiind tema unică, ea poate duce la conturarea unei puternice obsesii, dar şi la senzaţia de repetitiv...Pentru moment, autoarea noastră se situeaza pe undeva pe la mijloc...
În "Urban shot" secvenţele sunt mai scurte, şi de aceea mai percutante. Mai există şi o bună relaţie (vizibilă şi în celelalte poeme, dar nu aşa de relevantă) alternare a poetizării şi prozaizării...
Ce să zic (sperând să nu greşesc)? Aş vedea necesară mai întâi o periere a poemelor. Iar apoi un efort de decantare...
Dar, dincolo de toate aceste observaţii, e vorba de poezie aici!.

dragii mei voi medita
dar soluţia-i uşoară
hermeneia-i casa mea
lira vila de la ţară

maitre, am avut sansa sa scriu cu toc si penita, ca si domnia ta, presupun. era cu multi ani in urma. acum, nici cu pixul nu mai pot scrie. ma bucur de mica rautate. da greutate. multumesc

Ai schițat interesant toată preajma, de fapt o trecere, o desfășurare a sinelui în exterior. Îmi place și acest detaliu : "sîntem umbra limbii de ceas pe albul de ceară"(ceasul trebuie să fie neapărat paradit și în stare de meditație permanentă!), dar nu și ultimul vers, poate e prea personal, sună doar pentru tine, sorry, scoate măcar adj vechi că-l repeți ("liceu -cimitir al tinereții mele"- G. Bacovia--căutai o variantă antitetică acesteia?)