Djamal,

Era nevoie sa-mi cada sub ochi acesta recenzie - pe care nici nu am citit-o ca lumea (nici nu m-a interesat)- ca sa-mi aduca aminte de tine. Te-am urmarit un timp. Ca indragostit de poiezie, nu stiu de ce m-am pierdut printre puzderia de texte anoste produse in serie. Iarta-ma Djamal.

Anumite clișee sunt intenționat puse. Chiar este pornit (experimentul) de la un clișeu. Poate te referi la altele, care au scăpat propriei vigilențe :-) Bine că nu ești intransigent până la capăt, ce altceva pot spune. Te mai aștept. Fiecare alegem un anumit limbaj al poeziei, dar cred că am înțeles ce vrei să spui.

Adrian, da, prima variantă este cea care dă suflu atmosferei poetice. În prima variantă textul e viu. Adevărat şi ce se spune despre Eminescu. Dinamica discursului poetic, aşezarea scrisului în pagină, gândit şi răzgândit, formularea frazelor în poem şi tehnica exagerată pe text, dacă nu vin din suflu viu, vor duce spre pierzanie mesajul poetic. Cred cu tărie că factorul principal, esenţial, acel sine qua non al poeziei este şi va rămâne spiritul revelator, acel dat al poetului. Transa poetului înseamnă orbirea lui pe o perioadă nedeterminată, înseamnă actul său creator care atinge cota cea mai înaltă - valoarea sa poetică, atunci când se termină o piesă de teatru, când sala se ridică în picioare, evident, aplaudă, iar actorul, ieşit din transă, îşi aduce copilul pe lume.

Mi-ar fi foarte uşor să-i răspund lui Bobadil,dar în acest fel s-ar ajunge la vulgarităţi şi jigniri care cred nu au ce căuta pe Hermeneia. Te rog să iei măsurile în conformitate cu regulamentul.

Cu stimă

Cristina, unul din lucrurile pe care nu l-am înțeles niciodată este de ce le place oamenilor mari să se fandosească și să se comporte copilărește. Nu cred că ți sa interzis vreodată, implicit sau explicit, să oferi penițe de aur pe Hermeneia. avertismentul a fost în ce privește absența unei explicații pentru gest. și ca să fiu (și mai) deschis cu tine - deși această deschidere și transparență a mea este din ce în ce mai prost înțeleasă pe plaiurile mioritice și nu numai -, deci cum spuneam sînt uimit de atitudinea ta. pentru că am observat că te lăudai cu studii și pregătire managerială. eu nu le am. (eu sînt un analfabet și un ignorant la cam toate capitolele. dar asta e. esențial e că mă simt bine așa cum sînt.) anyway, dacă tot ai școlile astea înalte de manageriat, și dacă bănuiesc că ai fost și/sau ești manager, bănuiesc că ai fi șocată să vezi un senior member din grupul tău că se comportă infantil oferind mai degrabă o imagine copilăroasă a problemei cu pricina. și te-ai gîndi probabil că membrii juniori ar vedea, ar fi expuși la o imagine denaturată și jenantă în loc să vadă un exemplu, un model. pentru că asta este ce văd eu acum la tine. stau și mă întreb și eu, ce o fi trecînd prin mintea unui membru Hermeneia care este liceean și teribilist cînd se gîndește la facilitatea oferirii penițelor și se uită la tine. își zice probabil că este și asta încă o parodie acolo. și că dacă „ăștia cu experiență” și cu volume, și activitate literară babană își permit să ia chestia în dărbacă, atunci probabil că asta e. totul e o parodie manelistă cu un nebun acolo în frunte de-i zice profetu'. uite, asta este ceea ce ne păgubește pe noi pe români. nu că nu am fi isteți, talentați sau harnici. ci faptul că avem un talent fenomenal, legendar de a bagateliza și maneliza (probabil verbul cel mai bun este „a bobadiliza”) absolut totul. numai ca să moară și capra vecinului, dacă nu de secure măcar de rîs.

ok. eu aș fi înlocuit „lume” cu „lumea”, evident schimbînd sensul versurilor apoi aș fi înlocuit „dorințe” cu „dorințele” apoi aș fi înlocuit „nicicui” cu „nimănui” și în final aș fi înlocuit „nedesinfectați” cu „impuri” Dar evident tu nu ești eu. Remarc un text care se citește dintr-o respirație

Un an. E frumos, ma simt bine si de multe ori vin aici nu neapărat să scriu, ci să stau, așa, acolo, pe o bancă.

paul, mon ami, mersi frumos pentru semnul de lectura. este inteligent si elegant, as spune, perfect barbatesc. daca traim vremuri cinice sau kynice, ironia si umorul presupun un joc al inteligentei, unde gandirea pozitiva iese invingatoarea. si asta, logic, pentru ca trebuie.

chapeau!

Domnule Manolescu, mă bucur că ați revenit la sentimente mai pașnice. Vă mulțumesc pentru articolul reprodus aici. Cartea lui Rorty care mă interesează este rezultatul unei dispute din 2002, ”La ce bun adevărul?”, deci articolul la care faceți referire e ceva mai vechiuț, dar cred că o să-mi prindă bine. Am să vă comunic părerea mea. Vă mulțumesc de asemenea pentru mâna întinsă cu traducerea. O să vă anunț dacă va fi cazul. Văd că în sfârșit sunteți dispus să discutăm civilizat, deci v-aș ruga să nu mai încercați să mă intimidați, că nu o să țină. Ultimul text al domniei voastre postat aici, care nu-mi este străin, îl simt tot ca pe o reacție, pe care mă voi feri să o (des)calific, adresată profesiei mele. Vă asigur însă că iarăși nu ține, chiar dacă frizați deja anumite limite. Dacă veți reuși să lăsați la o parte și astfel de ”artificii”, cred că va ieși o discuție interesantă, principială, dar care de data aceasta nu va fi imaginară. Foarte pe scurt o să vă răspund la cele 5 puncte (deocamdată): 1. A pune ghilimele în orice condiții ale citării, ține de elementara deontologie a cercetării și a unei dispute credibile. Eu am să o fac pe viitor acolo unde va fi cazul, pentru ca lucrurile să fie clare. 2. Pentru postarea textului v-am mulțumit deja. 3. Văzându-vă verva, mă refeream la faptul că probabil veți putea obține suspendare mea pe care o clamați, pe ”căi prietenești”, căci nu mi se părea absolut deloc că aș fi făcut un ”atac la persoană”, cererea dumneavoastră nefiind întemeiată. 4. Insinuați că sunteți ”de mii de ori mai religios” decât mine. Asta nu poate decât să mă bucure. Poate mă lămuriți și pe mine ce înseamnă ”a fi religios”. De acord cu dumneavoastră că experiențele personale contează cel mai mult. Totodată observ că ”dialogul” postat de dumneavoastră doriți să-l numim ”eseu”. O să țin seama și de asta, chiar dacă este cu totul altceva. Dar fiind eseu, cu atât mai mult ar fi trebuit ghilimelele în cazul citatelor, în primul rând pentru ca cititorul să știe unde textul este autentic Rorty și unde este doar imaginația eseistului. Iar acum, dacă avem textul în față, eu sper cât de curând și cartea, cred că putem evita neprofesionalul ”search pe Google” (e drept, util până la anumit punct). 5. Vă mulțumesc din nou, că de data aceasta condiționați suspendarea mea. Apoi, țin să vă asigur că nu e vorba de refulări, e vorba doar de spirit critic de a discerne adevărata natură a scrierilor și opiniilor filosofilor în cauză. Chiar în finalul comentariului de mai sus faceți niște aserțiuni cu privire la ”sine” și ”persoană”, care pentru moment mi se par ușor confuze, sau exprimarea nu este cea mai potrivită, și nici nu văd relevanța lor pentru discuția de față. Totodată nutresc speranța că aceste răspunsuri la obiecțiile dumneavoastră mă vor exonera de suspendarea propusă și abia aștept să intrăm în miezul problemei. Rugămintea mea este una singură și e în legătură cu redactarea corectă a numelui meu. Și dacă puteți să vă țineți deoparte de referințe malițioase cu privire la profesia mea, v-aș fi recunoscător, iar dumneavoastră nu veți avea decât de câștigat. Dar mă descurc și în caz contrar. Mulțumesc. Pe curând.

P.S. o rectificare fff necesara: "pe alte meleaguri transatlantice, unde unii fac si ei ce pot sa traiasca mai bine..."etc asadar, "unde"-le se refera strict la "meleagurile transatlantice", nu la altceva... rectificarea ii vizeaza pe cei care s-ar putea simti lezati, fara sa fie cazul, si nici intentia mea in acest sens. pe cuvant.

Frumos, mi-a amintit de cuburile de la Pogor. Si finalul, reusit.

interesant acest poem experiment dupa Pompei; o clipa m-am gindit la Plinius cel Batrin (cel care a si murit din cauza eruptiei Vezuviului) si nepotul lui (si fiu adoptiv) Plinius cel Tinar, ca la o proiectie a voastra, in alt plan temporal. revenind la aceasta reproiectare a personajelor (voastre) intr-un alt timp, gindesc ca ar trebui (poate) mai detaliata (din punctul meu de vedere) si cu alte elemente. va mai ginditi. subliniez niste expresii deosebite: "precum corăbiile însămanțate în mediterane dulci?" , "Lasă-ți la ușă papucii, la poarta molatecă între melcii bizari,", "cu toboșari transpirați mirosind a erupție într-o gară bântuita de cai sălbateci", "dar tu nu mă vrei ești dincolo de Vezuviu iubindu-te bezmetic cu purtătorul de chei." ...la ora actuala, arheologii au reacoperit o parte din Pompei datorita imposibilitatii conservarii perfecte a zonei.

nu fac tapaj de patriotism ieftin. (asta că unii tot zic că noi "ăştia din diaspora nu am avea dreptul să vorbim despre românia, dar mă rog..." dar e cam aiurea să vorbeşti despre fărîmiţări şi autonomii (deşi mă tem că tu nici nu prea înţelegi ce înseamnă asta) cînd europa vorbeşte despre uniuni şi dărîmări de frontiere. că este nevoie de descentralizări şi mutări de entităţi decizionale aproape de spaţiul manageriat, înseamnă altceva. şi (again) trebuie făcut cu cap nu cu entuziasmul lui "să avem şi noi faliţii noştri".
părerea mea este că românii ar trebui să devină mai puţin poeţi şi mai mult pragmatici. pragmatismul este reţeta împotriva corupţiei şi ilegalităţii. dar atîta timp cît eşti mioritic şi visător şi speri că de undeva de sus îţi va veni ceva, sau crezi că "aşa ţi-e scris", nu ai să pui mîna să faci nimic şi ai să tot dai vina pe "ăi de sus" sau pe "ăl de sus".
şi că tot veni vorba despre descentralizare, oricît l-ar detesta cineva pe băsescu nu cred că e vina lui sau că trebuie el să vină şi să planteze coşuri de gunoi sau să le golească pe cele care duhnesc. tot aşa nu cred că e vina vreunui general de la bucureşti că un poliţist doarme în post sau că nu arestează pe ăia care tulbură liniştea sau care fură. descentralizarea sau autonomia nu e ceva ce vine de sus ci e o manifestare a unei mentalităţi născute în societatea civilă. pot sau vor românii să îşi poarte singuri de grijă, sau (again) altcineva e de vină?...

primele două strofe au un aer aparte, îmi plac foarte mult. le găsesc pe gustul meu ca mod de exprimare dar mai ales pentru mesaj.
ultima strofă curge bine în opinia mea până la: "presupun că lucrurile au o măsură a lor/o nucă nu poate fi niciodată cât un labrador/o nucă va fi mereu fix de mărimea unei nuci/ restul parcă diluează esenţa din acest fragment.