Francisc, pentru ce imi multumesti? vrei sa-ti dedic un poem? oare acesta ti-ar place? "mă uit în ochii lui bărbatul meu se înserează nervi întinși pe tavan ca ultima iarbă crescută printre anii ruginiți de umezeală aș da foc casei să nu mai văd priveliștea bărbatului frânt de jale mirosul absenței lui curge ca un câine turbat legat în zgarda căsniciei așa mi-am pierdut oglinda de atunci mă privesc numai în cer văd norul alb cu râsul printre dinți văd pânda ochilor de bărbat temători văd disparițiile în trupul blondei nocturne poate aș putea cu sufletul meu să le împodobesc visele de ieri sunt tot a nimănui orele lui scot limba la mine atât a mai rămas din nopțile albe de dragoste îndrăznesc prin camera lui să-mi alint umbletul cu lacrimi spăl obrajii murdari ai depărtării mi-l mângâi cu dorința chemării ce ai nevastă? mă întreabă verigheta lui tu nu te vezi? îmi șoptește ultima lacrimă a toamnei din noi esti doar un dulap de amintiri…spun degetele lui răsfirate nu pot nevastă să te iubesc nu pot să o înșel pe EA tinerețea mea prelungită ... am tăiat zgarda și de atunci aleargă ca un câine plouat inimă-n inimi rătăcită..." :), Francisc, am o intrebare conform punctului 14.5 din regulament, acest text există in alte "părți" dar mai mult de o vechime de două luni In cazul in care a existat pe un alt site literar acum o lună si jumătate dar intre timp a fost sters, am voie sa-l postez? aaaaa, si poemul e dăruit ...normal, se subintelege:)
D-le Manolescu, ca să încetaţi cu lipitul afişelor, să nu vă ucidă nevoia de-a şti şi alţii crima mea şi să nu începeţi să hărţuiţi, vă spun eu ce şi cum, clar şi direct, deşi nu meritaţi timpul meu:
Când am trimis acele 3-5 texte d-lui Ştefănescu, aveam un an de când scriam texte albe, un an de când mă hotărâsem să fac trecerea de la versul clasic, considerând că am cumulat destul. Eram în căutări, în cele mai mari căutări, din aproape toate punctele de vedere. Am vrut să fiu onest cu mine, iar răspunsul criticului nu m-a surprins/ supărat deloc, pentru că-mi spunea ceva ce bănuiam. Ba din contră, am luat partea bună a răspunsului. Răspunsul:
"Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.” (Alex Ştefănescu)
Ar trebui să mă jenez? Ar trebui să-mi provoace oareşce dureri acest fapt trecut? Ar trebui să fac comparaţii deplasate cu nume mari de poeţi, din literatura română şi universală, care au fost consideraţi poeţi mediocri/ minori de critica vremii?
Între timp, a trecut aproape un an jumătate. Si au trecut fapte, şi evoluţii, şi găsiri, şi regăsiri, şi catastrofe, şi rateuri, şi, şi. Ar conta să vin cu citate ca:
"Dacă „misiunea artei este de a crea bucurie“ (C. Brâncuşi), atunci poetul Adrian Agheorghesei ar trebui să fie fericit, chiar dacă numai eu aş fi „victima“ versurilor sale. Acum, „când e criză de locuri şi mor câte trei în două paturi“, când sunt prea multe războaie în timp de pace, poezia lui Adrian Agheorghesei se desfăşoară ca o magie de imagini care planează deasupra ideii. Grupajul din revistă este dovada unui talent de excepţie. Aş citi în fiecare zi măcar un poem şi în fiecare an măcar o carte." (C. Oprică).
Ar conta să vă fac o listă cu premiile pe care le-am câştigat intr-un an jumătate? Rezumate despre cum e primită, în general, poezia mea? Despre impactul (pozitiv, aş spune eu) pe care-l am prin activitatea mea ca simplu comentator, observator? Despre cum faptul că nu am scos încă un volum de poezie este strict opţiunea mea, pentru că nu am mai mult de 30 de texte pe care le consider publicabile? Ar trebui să fac toate astea păstrând, cumva fals, un ton neutru? Nu. Am enorm de învăţat, nu am reuşit încă nimic cu adevărat important, iar dpdv liric, tot mă mai caut, dar cred că sunt pe un drum bun. Asta voiaţi să auziţi? Poftim, am spus-o. Şi am fost sincer.
Vă mai spun doar că "patria vieţii e prezentul", sunt încă destul de tânăr, iar timpul va cerne. Aşa că vă rog să încetaţi cu manevrele astea de-a sufla în portavoce lucruri inutile. Vă discreditaţi. Pentru mine, repet, contează foarte mult ce are de spus cineva care scrie poezie, domnule, nu bibliotecarii.
Sper că v-aţi răcorit acum. Şi sper să-mi fie scuzată ieşirea asta în decor, dar asemenea lucruri trebuie clarificate.
e frumos, nimic de zis, dar mă întreb cât la sută din farmecul poemului ar mai rămâne dacă s-ar scoate toate referințele religioase și calchierea reușită a stilului biblic pentru că o mare forță de impact asupra subconștientului nostru o au tocmai trimiterile la acea curgere a Cântării Cântărilor, poezie pură, având șlefuirea cristalină a liricii antice deci, ca o provocare: cum ai scrie, francisc, fără aceste metatextualisme cultice, și dacă farmecul incantației tale s-ar păstra și fără fundamentarea psalmic-eclesiastică :) altfel, I`m impressed
mi-a plăcut! l-aș mai curăța de conjuncții (folosești "și" abuziv) și aș ditanța/ masca primele două comparații. poate aș reduce și din pronume puțin. dar e fain! te pândesc:)
Glasul acesta din adânc al lui Vasile Silviu vorbește despre un eu care evadează în semnele lumii, o viziune a unui suflet oglindit în ele. În prima strofă, aceste semne sunt atent alese în perechi. Viziunea se sublimează odată în concentrarea pietrelor în sinea lor, dar și într-o evadare din nor, apoi în cealaltă pereche: nisip - mare. În a doua strofă eu văd o ieșire din timp, asemenea unei evadări din piatră. În plus, poemul e concentrat și în formă și în conținut asemeni unei pietre bine strânsă "în inima ei". Dar în nucleul lui există o rimă interioară, aleatorie, care conferă o armonie subtil obținută: evadare - mare - scormonitoare - ciocănitoare - uitare. Aceste rime, așa cum sunt ele împrăștiate prin micul poem, conferă senzația unei explozii, a unei lărgimi curioase în interiorul unui spațiu restrâns, accentuând ideea evadării din interior. Iată cum forma ajută sensul conținut. Din păcate al doilea vers este mult prea "ușor", acel "hopa sus" e o soluție mult prea facilă și simplistă pentru un poem atât de concentrat și "greu", "adânc" cum spune autorul. E o expresie a copiilor sau pentru copii care nu prea văd să aibă vreo legătură cu visul pietrelor. Aș îndemna la găsirea unei expresii mai atente, în ton cu restul poeziei.
ore mici se cuibăresc în așternut
ca doi pui de cățel albi
fără să fi făcut ochi
mă trezește scîncetul lor
și privesc
cum pe gîtul tău coboară
leneș șuvițe negre
ca un fluviu chinezesc
îmbătrînit și tăcut
afară iarna scurmă cu copita
covata albă a nopții
timpul stă agățat de grinzile tavanului
și se leagănă
Profetule,
Prostia e universală, deci poate fi și a mea desigur, dar și a ta în egală măsură.
Eu doar am invocat-o în context pentru că i-am simțit prezența în preajma textului.
A cui este ea de fapt it's TBD later in the day.
e un text construit pe-o experienta ramasa mult in urma, nici nu stiu cat e fabulatie si cat sunt crampeie de viata. pentru mine a fost o revelatie faptul ca viata poate fi povestita in loc de a fi uitata.
nu prea vad legatura cu titlul (destul de bine determinat). in strofa a treia exista o cacofonie. strofa din mijloc aduce o imagine excelenta. pacat de restul
aranca - cuvintele incep sa-mi joace feste, asa era inainte „mireasma” , multumesc de atentionare! poate ceva mai cere poezia asta ... nu stiu, simt ca as strica-o mai mult daca as interveni acum, sau va trebui rescrisa pe un alt portativ... oricum o sa ma gandesc. era o vreme cand gaseam cu usurinta titluri, contrar cu ceea ce mi se intampla acum... poezia apartine acelui timp... yester - dorinta aceasta a venit odata cu inceputurile scrisului meu, cand mentorulul meu spiritual, pot sa-i zic asa, si pot sa-i rostesc si numele, poetul Eugen Evu, ne sfatuia bineinteles fara a insista prea mult pe idee, sa restrangem spatiul poeziei, sa incercam sa spunem mult in putine cuvinte, asta ar demonstra o stapanire buna a cuvantului... mi-a ramas aproape de suflet stilul acesta, s-ar putea sa ma prinda mai bine. despre constructiile acelea: „umbletul muntelui”... parca imi place, e ceva ca o „statornicie” sub semnul indoielii ... iar buzele ierbii... am lasat pentru ca mi-a placut asocierea cu „ umerii nostri” ... se intrepatrund niste sensuri acolo, oricum aranca stie ce spune, merita sa revolutionez putin plutirea asta:) ... macar de dragul tiutlului. pentru „mireazma” merit eu bataie... si-apoi daca te-as bate, cine m-ar mai invata de bine?
cred ca l-as recunoaste si nesemnat. vad in fiecare text de-al tau o noua pagina din aceeasi poveste; o poveste pe care o poti citi deschizînd-o oriunde (ca șotron al lui cortazar), ca si cum lucrurile ar exista cronologic, dar nu s-ar derula cronologic, succesiunea cronologica ar fi total irelevanta, ca si succesiunea veghe-trezie
ai mai publicat o data, in prima ta postare pe site, acest text.
Sotron
Iartă-mă
că îţi spun te iubesc
cuvintele astea au rămas în mine
mi se plimbă prin sânge
de la aortă
până la ochi
se opresc pe buze
aşteapând ecoul
credeam
că o iubire
îşi va urma cealaltă iubire
atunci când unul din ochi
se zbate în textura unei batiste
fluturate pe peronul unei
gări făcută valiză
credeam
că săruturile
vor clădi un castel temniţă
unde s-ascundem nuditatea anilor
de sentimentele grele
mai ţii minte
curcubeul acela
oprise lacrimile cerului
ca tu să faci diferenţa
între un strop de ploaie
şi o amărâtă de lacrimă
îţi scriam versuri
în pătratele şotronului
cu o cretă albă
tu săreai peste ele
fără să le citeşti
iar eu
plângeam plângeam
în mine
când ciobul tău de inimă
depăşea cercul.
Cine ironizează mai mult? Eu? Sau dumneavoatră, domnule Teolog? Practic nu înțeleg de ce moartea a devenit în ochii dumneavoastră un act sexual! E scabros! Ridicularizați viața și moartea într-un mod nepermis. În incercarea de a fi într-o zi și poet-filosof, versificând copilărește orice, prin acest text nu faceți decât să vă discreditați în ochii mei.
clișeele sunt detectabile în două situații: în cazul poeziei de începător, în care rezonanța metaforică a modelelor își exercită încă paternitatea agresivă asupra inabilului mânuitor de vers. el nu are puterea de a-și desprinde discursul de didactica proapăt asimilată. așa că reproduce, inconștient, paradigma. cea de-a doua situație este, surprinzător, poezia eșuată – profesionist! – în manierism. efortul de a inventa la nesfârșit expresii noi, duce la un tip de clișeu... negativ, un fel de încercare perpetuă de a evita deja-vu-ul prin debanalizare și reinvestire a noțiunii comune cu o falsă mască lirică. și atunci,- pe sens negativ, cum spuneam - e detectabil clișeul, chiar dacă haina lui pare stilată. în cazul de mai sus, însă, poema nu cred că poate fi încadrabilă în nici una din situații. textul trece abil pe lîngă clișee, creând un tip de scenariu care ia în stăpânire atmosfera și o valorifică liric printr-un foarte lejer discurs despre grație. detectăm aici, în egală măsură, o feminitate pură, incitantă, cât și un fel de copilărire, ca în jocurile idilice ale „batistei parfumate”. scenariul creat, de o juvenilitate încântătoare, reușeșește să evite, foarte elegant, epitetul comun, clișeul banalizat al retoricii erotice mărunte. nu e „dulce” textul. e grațios. eteric. ființa care oficiază este evanescentă – s-a amestecat cu spectrul luminii. e coloră, într-o transparență serafică...
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
Mi-a plăcut mult mesajul acesta simplu, liric, emotiv. Am însă o sugestie: din cauza unor rime imperfecte involuntare, cred, poezia nu e unitară.
puse la căpătâi
..................................
gustă inima mea de cireș amărui
sapă-mă fântână din gând
până-n cuvânt
poate le poți lucra fără a afecta fondul
cu prietenie,
pentru textul : Fântânarului deFrancisc, pentru ce imi multumesti? vrei sa-ti dedic un poem? oare acesta ti-ar place? "mă uit în ochii lui bărbatul meu se înserează nervi întinși pe tavan ca ultima iarbă crescută printre anii ruginiți de umezeală aș da foc casei să nu mai văd priveliștea bărbatului frânt de jale mirosul absenței lui curge ca un câine turbat legat în zgarda căsniciei așa mi-am pierdut oglinda de atunci mă privesc numai în cer văd norul alb cu râsul printre dinți văd pânda ochilor de bărbat temători văd disparițiile în trupul blondei nocturne poate aș putea cu sufletul meu să le împodobesc visele de ieri sunt tot a nimănui orele lui scot limba la mine atât a mai rămas din nopțile albe de dragoste îndrăznesc prin camera lui să-mi alint umbletul cu lacrimi spăl obrajii murdari ai depărtării mi-l mângâi cu dorința chemării ce ai nevastă? mă întreabă verigheta lui tu nu te vezi? îmi șoptește ultima lacrimă a toamnei din noi esti doar un dulap de amintiri…spun degetele lui răsfirate nu pot nevastă să te iubesc nu pot să o înșel pe EA tinerețea mea prelungită ... am tăiat zgarda și de atunci aleargă ca un câine plouat inimă-n inimi rătăcită..." :), Francisc, am o intrebare conform punctului 14.5 din regulament, acest text există in alte "părți" dar mai mult de o vechime de două luni In cazul in care a existat pe un alt site literar acum o lună si jumătate dar intre timp a fost sters, am voie sa-l postez? aaaaa, si poemul e dăruit ...normal, se subintelege:)
pentru textul : Cioplitorului de vers deD-le Manolescu, ca să încetaţi cu lipitul afişelor, să nu vă ucidă nevoia de-a şti şi alţii crima mea şi să nu începeţi să hărţuiţi, vă spun eu ce şi cum, clar şi direct, deşi nu meritaţi timpul meu:
Când am trimis acele 3-5 texte d-lui Ştefănescu, aveam un an de când scriam texte albe, un an de când mă hotărâsem să fac trecerea de la versul clasic, considerând că am cumulat destul. Eram în căutări, în cele mai mari căutări, din aproape toate punctele de vedere. Am vrut să fiu onest cu mine, iar răspunsul criticului nu m-a surprins/ supărat deloc, pentru că-mi spunea ceva ce bănuiam. Ba din contră, am luat partea bună a răspunsului. Răspunsul:
"Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.” (Alex Ştefănescu)
Ar trebui să mă jenez? Ar trebui să-mi provoace oareşce dureri acest fapt trecut? Ar trebui să fac comparaţii deplasate cu nume mari de poeţi, din literatura română şi universală, care au fost consideraţi poeţi mediocri/ minori de critica vremii?
Între timp, a trecut aproape un an jumătate. Si au trecut fapte, şi evoluţii, şi găsiri, şi regăsiri, şi catastrofe, şi rateuri, şi, şi. Ar conta să vin cu citate ca:
"Dacă „misiunea artei este de a crea bucurie“ (C. Brâncuşi), atunci poetul Adrian Agheorghesei ar trebui să fie fericit, chiar dacă numai eu aş fi „victima“ versurilor sale. Acum, „când e criză de locuri şi mor câte trei în două paturi“, când sunt prea multe războaie în timp de pace, poezia lui Adrian Agheorghesei se desfăşoară ca o magie de imagini care planează deasupra ideii. Grupajul din revistă este dovada unui talent de excepţie. Aş citi în fiecare zi măcar un poem şi în fiecare an măcar o carte." (C. Oprică).
Ar conta să vă fac o listă cu premiile pe care le-am câştigat intr-un an jumătate? Rezumate despre cum e primită, în general, poezia mea? Despre impactul (pozitiv, aş spune eu) pe care-l am prin activitatea mea ca simplu comentator, observator? Despre cum faptul că nu am scos încă un volum de poezie este strict opţiunea mea, pentru că nu am mai mult de 30 de texte pe care le consider publicabile? Ar trebui să fac toate astea păstrând, cumva fals, un ton neutru? Nu. Am enorm de învăţat, nu am reuşit încă nimic cu adevărat important, iar dpdv liric, tot mă mai caut, dar cred că sunt pe un drum bun. Asta voiaţi să auziţi? Poftim, am spus-o. Şi am fost sincer.
Vă mai spun doar că "patria vieţii e prezentul", sunt încă destul de tânăr, iar timpul va cerne. Aşa că vă rog să încetaţi cu manevrele astea de-a sufla în portavoce lucruri inutile. Vă discreditaţi. Pentru mine, repet, contează foarte mult ce are de spus cineva care scrie poezie, domnule, nu bibliotecarii.
Sper că v-aţi răcorit acum. Şi sper să-mi fie scuzată ieşirea asta în decor, dar asemenea lucruri trebuie clarificate.
pentru textul : Zebre cu barză şi zimbru dee frumos, nimic de zis, dar mă întreb cât la sută din farmecul poemului ar mai rămâne dacă s-ar scoate toate referințele religioase și calchierea reușită a stilului biblic pentru că o mare forță de impact asupra subconștientului nostru o au tocmai trimiterile la acea curgere a Cântării Cântărilor, poezie pură, având șlefuirea cristalină a liricii antice deci, ca o provocare: cum ai scrie, francisc, fără aceste metatextualisme cultice, și dacă farmecul incantației tale s-ar păstra și fără fundamentarea psalmic-eclesiastică :) altfel, I`m impressed
pentru textul : toate oasele deEu stiam de Lygia, adica asa e scris numele ei in "Calea Searpelui". Intr-adevar am vazut scris numele ei si cu g dublu.. Nu stiu...
pentru textul : centrul lumei denu mai e nimic pe la tecuci
pentru textul : temă pentru acasă decu multa placere am citit
mi-a plăcut! l-aș mai curăța de conjuncții (folosești "și" abuziv) și aș ditanța/ masca primele două comparații. poate aș reduce și din pronume puțin. dar e fain! te pândesc:)
pentru textul : Un fel de scris despre altceva deam rezolvat.
pentru textul : Uneori sufletul meu deGlasul acesta din adânc al lui Vasile Silviu vorbește despre un eu care evadează în semnele lumii, o viziune a unui suflet oglindit în ele. În prima strofă, aceste semne sunt atent alese în perechi. Viziunea se sublimează odată în concentrarea pietrelor în sinea lor, dar și într-o evadare din nor, apoi în cealaltă pereche: nisip - mare. În a doua strofă eu văd o ieșire din timp, asemenea unei evadări din piatră. În plus, poemul e concentrat și în formă și în conținut asemeni unei pietre bine strânsă "în inima ei". Dar în nucleul lui există o rimă interioară, aleatorie, care conferă o armonie subtil obținută: evadare - mare - scormonitoare - ciocănitoare - uitare. Aceste rime, așa cum sunt ele împrăștiate prin micul poem, conferă senzația unei explozii, a unei lărgimi curioase în interiorul unui spațiu restrâns, accentuând ideea evadării din interior. Iată cum forma ajută sensul conținut. Din păcate al doilea vers este mult prea "ușor", acel "hopa sus" e o soluție mult prea facilă și simplistă pentru un poem atât de concentrat și "greu", "adânc" cum spune autorul. E o expresie a copiilor sau pentru copii care nu prea văd să aibă vreo legătură cu visul pietrelor. Aș îndemna la găsirea unei expresii mai atente, în ton cu restul poeziei.
pentru textul : Cu glas adânc decostel, de cine faci tu misto in ac text?
pentru textul : red violin deam modificat și pun varianta originală aici:
ore mici se cuibăresc în așternut
ca doi pui de cățel albi
fără să fi făcut ochi
mă trezește scîncetul lor
și privesc
cum pe gîtul tău coboară
leneș șuvițe negre
ca un fluviu chinezesc
îmbătrînit și tăcut
afară iarna scurmă cu copita
pentru textul : nopți de ianuarie decovata albă a nopții
timpul stă agățat de grinzile tavanului
și se leagănă
Profetule,
pentru textul : Despărțire deProstia e universală, deci poate fi și a mea desigur, dar și a ta în egală măsură.
Eu doar am invocat-o în context pentru că i-am simțit prezența în preajma textului.
A cui este ea de fapt it's TBD later in the day.
e un text construit pe-o experienta ramasa mult in urma, nici nu stiu cat e fabulatie si cat sunt crampeie de viata. pentru mine a fost o revelatie faptul ca viata poate fi povestita in loc de a fi uitata.
pentru textul : Mila Domnului deTitlul mi se pare prea preţios pentru text. Totuşi, interesant finalul.
pentru textul : nihil sine labore deAndu - simplu - acolo nu mai e niciun simbol, e doar ridicarea perdelei de intuneric. sau de "intuneric"...
pentru textul : (meta)morfoze denu prea vad legatura cu titlul (destul de bine determinat). in strofa a treia exista o cacofonie. strofa din mijloc aduce o imagine excelenta. pacat de restul
pentru textul : strada mea cu pielea prăfuită dearanca - cuvintele incep sa-mi joace feste, asa era inainte „mireasma” , multumesc de atentionare! poate ceva mai cere poezia asta ... nu stiu, simt ca as strica-o mai mult daca as interveni acum, sau va trebui rescrisa pe un alt portativ... oricum o sa ma gandesc. era o vreme cand gaseam cu usurinta titluri, contrar cu ceea ce mi se intampla acum... poezia apartine acelui timp... yester - dorinta aceasta a venit odata cu inceputurile scrisului meu, cand mentorulul meu spiritual, pot sa-i zic asa, si pot sa-i rostesc si numele, poetul Eugen Evu, ne sfatuia bineinteles fara a insista prea mult pe idee, sa restrangem spatiul poeziei, sa incercam sa spunem mult in putine cuvinte, asta ar demonstra o stapanire buna a cuvantului... mi-a ramas aproape de suflet stilul acesta, s-ar putea sa ma prinda mai bine. despre constructiile acelea: „umbletul muntelui”... parca imi place, e ceva ca o „statornicie” sub semnul indoielii ... iar buzele ierbii... am lasat pentru ca mi-a placut asocierea cu „ umerii nostri” ... se intrepatrund niste sensuri acolo, oricum aranca stie ce spune, merita sa revolutionez putin plutirea asta:) ... macar de dragul tiutlului. pentru „mireazma” merit eu bataie... si-apoi daca te-as bate, cine m-ar mai invata de bine?
pentru textul : levitația ca stare a firescului dear trebui sa ii schimbi incadrarea la poezie generala pentru ca, din cite ma pricep, acest text nu are elementele necesare ale unui haiku
pentru textul : Haiku(1) decred ca l-as recunoaste si nesemnat. vad in fiecare text de-al tau o noua pagina din aceeasi poveste; o poveste pe care o poti citi deschizînd-o oriunde (ca șotron al lui cortazar), ca si cum lucrurile ar exista cronologic, dar nu s-ar derula cronologic, succesiunea cronologica ar fi total irelevanta, ca si succesiunea veghe-trezie
pentru textul : ferestrele nu au nume deai mai publicat o data, in prima ta postare pe site, acest text.
Sotron
Iartă-mă
că îţi spun te iubesc
cuvintele astea au rămas în mine
mi se plimbă prin sânge
de la aortă
până la ochi
se opresc pe buze
aşteapând ecoul
credeam
că o iubire
îşi va urma cealaltă iubire
atunci când unul din ochi
se zbate în textura unei batiste
fluturate pe peronul unei
gări făcută valiză
credeam
că săruturile
vor clădi un castel temniţă
unde s-ascundem nuditatea anilor
de sentimentele grele
mai ţii minte
curcubeul acela
oprise lacrimile cerului
ca tu să faci diferenţa
între un strop de ploaie
şi o amărâtă de lacrimă
îţi scriam versuri
pentru textul : Şotron deîn pătratele şotronului
cu o cretă albă
tu săreai peste ele
fără să le citeşti
iar eu
plângeam plângeam
în mine
când ciobul tău de inimă
depăşea cercul.
..... iertare pt. typos
pentru textul : cheile deiata o voce noua pe Hermeneia, care pare a avea multe de spus.
pentru textul : Q Fever detitlul m-a dat gata. ma astepam la un text mai pe masura lui. finalul indeosebi mi se pare prea melodramatic.
pentru textul : inhalaţii cu kerosen descuze pentru bolbuirea excesiva, mi-a scapat o paranteza, pe undeva.
pentru textul : vineri deCine ironizează mai mult? Eu? Sau dumneavoatră, domnule Teolog? Practic nu înțeleg de ce moartea a devenit în ochii dumneavoastră un act sexual! E scabros! Ridicularizați viața și moartea într-un mod nepermis. În incercarea de a fi într-o zi și poet-filosof, versificând copilărește orice, prin acest text nu faceți decât să vă discreditați în ochii mei.
pentru textul : Îngroparea îmi pare a fi un act sexual deeu aș fi scos ultimul „de” din ultimul vers. repetiția lor e deranjantă iar absența lui ar face textul mult mai ... poetic... zic eu
pentru textul : Femeia pentru jumătate de viață deok, am modificat. cred ca aveai dreptate cu privire la imaginea neintentionata de mine.
pentru textul : reverie de ianuarie demultumesc
clișeele sunt detectabile în două situații: în cazul poeziei de începător, în care rezonanța metaforică a modelelor își exercită încă paternitatea agresivă asupra inabilului mânuitor de vers. el nu are puterea de a-și desprinde discursul de didactica proapăt asimilată. așa că reproduce, inconștient, paradigma. cea de-a doua situație este, surprinzător, poezia eșuată – profesionist! – în manierism. efortul de a inventa la nesfârșit expresii noi, duce la un tip de clișeu... negativ, un fel de încercare perpetuă de a evita deja-vu-ul prin debanalizare și reinvestire a noțiunii comune cu o falsă mască lirică. și atunci,- pe sens negativ, cum spuneam - e detectabil clișeul, chiar dacă haina lui pare stilată. în cazul de mai sus, însă, poema nu cred că poate fi încadrabilă în nici una din situații. textul trece abil pe lîngă clișee, creând un tip de scenariu care ia în stăpânire atmosfera și o valorifică liric printr-un foarte lejer discurs despre grație. detectăm aici, în egală măsură, o feminitate pură, incitantă, cât și un fel de copilărire, ca în jocurile idilice ale „batistei parfumate”. scenariul creat, de o juvenilitate încântătoare, reușeșește să evite, foarte elegant, epitetul comun, clișeul banalizat al retoricii erotice mărunte. nu e „dulce” textul. e grațios. eteric. ființa care oficiază este evanescentă – s-a amestecat cu spectrul luminii. e coloră, într-o transparență serafică...
pentru textul : Sub Acoperire deiar Ralucăi îi spun că feminismul, ca mișcare, nu și-a propus feminitatea... din moment ce, în bună măsură, a generat taman inversul ei. :)
pentru textul : Feminitate sine qua non deîmi cer scuze dna Adriana...
pentru textul : căciula cu patru bilețele dePagini