deunazi l-am folosit cu accent pe ultima silaba, mai ardeleneste...:)

daca pana si umbra!!! cu intoarceri, bineinteles:)

multam amandurora!

am și eu o întrebare: de ce preferi să spui mail în loc de mesaj? ouăle de diozaur pică taman aiurea

un text interesant. pe alocuri ritmul, care se vrea melodic, e uneori nereușit

El-e-na: o poveste este fiecare viață; în spțiu, nu există nici "sus", nici "jos", există aici și acum, poate, așa cum spui tu, un "impuls"...; și nu te înclina, stai dreaptă :). cu drag, Vasile Munteanu

Eviţi confruntarea directă. E lipsă de eleganţă. Aşa că îmi permit să reproduc răspunsul care l-ai dat la alt com. al meu în legătură cu textul „Zebre cu barză şi zimbru” ce-ţi aparţine. Şi aceasta deoarece acolo ţi-am pus aceeaşi întrebare ca şi aici.
Iată răspunsul tău.
«Adrian A. Agheorghesei - 29 Oct 2012
D-le Manolescu, ca să încetaţi cu lipitul afişelor, să nu vă ucidă nevoia de-a şti şi alţii crima mea şi să nu începeţi să hărţuiţi, vă spun eu ce şi cum, clar şi direct, deşi nu meritaţi timpul meu:
Când am trimis acele 3-5 texte d-lui Ştefănescu, aveam un an de când scriam texte albe, un an de când mă hotărâsem să fac trecerea de la versul clasic, considerând că am cumulat destul. Eram în căutări, în cele mai mari căutări, din aproape toate punctele de vedere. Am vrut să fiu onest cu mine, iar răspunsul criticului nu m-a surprins/ supărat deloc, pentru că-mi spunea ceva ce bănuiam. Ba din contră, am luat partea bună a răspunsului. Răspunsul:
"Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.” (Alex Ştefănescu)
Ar trebui să mă jenez? Ar trebui să-mi provoace oareşce dureri acest fapt trecut? Ar trebui să fac comparaţii deplasate cu nume mari de poeţi, din literatura română şi universală, care au fost consideraţi poeţi mediocri/ minori de critica vremii?
Între timp, a trecut aproape un an jumătate. Si au trecut fapte, şi evoluţii, şi găsiri, şi regăsiri, şi catastrofe, şi rateuri, şi, şi. Ar conta să vin cu citate ca:
"Dacă „misiunea artei este de a crea bucurie“ (C. Brâncuşi), atunci poetul Adrian Agheorghesei ar trebui să fie fericit, chiar dacă numai eu aş fi „victima“ versurilor sale. Acum, „când e criză de locuri şi mor câte trei în două paturi“, când sunt prea multe războaie în timp de pace, poezia lui Adrian Agheorghesei se desfăşoară ca o magie de imagini care planează deasupra ideii. Grupajul din revistă este dovada unui talent de excepţie. Aş citi în fiecare zi măcar un poem şi în fiecare an măcar o carte." (C. Oprică).
Ar conta să vă fac o listă cu premiile pe care le-am câştigat intr-un an jumătate? Rezumate despre cum e primită, în general, poezia mea? Despre impactul (pozitiv, aş spune eu) pe care-l am prin activitatea mea ca simplu comentator, observator? Despre cum faptul că nu am scos încă un volum de poezie este strict opţiunea mea, pentru că nu am mai mult de 30 de texte pe care le consider publicabile? Ar trebui să fac toate astea păstrând, cumva fals, un ton neutru? Nu. Am enorm de învăţat, nu am reuşit încă nimic cu adevărat important, iar dpdv liric, tot mă mai caut, dar cred că sunt pe un drum bun. Asta voiaţi să auziţi? Poftim, am spus-o. Şi am fost sincer.
Vă mai spun doar că "patria vieţii e prezentul", sunt încă destul de tânăr, iar timpul va cerne. Aşa că vă rog să încetaţi cu manevrele astea de-a sufla în portavoce lucruri inutile. Vă discreditaţi. Pentru mine, repet, contează foarte mult ce are de spus cineva care scrie poezie, domnule, nu bibliotecarii.
Sper că v-aţi răcorit acum. Şi sper să-mi fie scuzată ieşirea asta în decor, dar asemenea lucruri trebuie clarificate.
-...-
Adrian A. Agheorghesei - 29 Oct 2012
Încă un amănunt: acum vreo 8,.9 ani, cineva, după ce trimisesem câteva texte pentru analiză, îmi spunea că scriu depresiv, vetust, epigonic şi că nu am nicio şansă să ies din umbra marelui Eminescu. Avea dreptate. Dar, repet, "patria vieţii e prezentul".»
Adriane, îmi pare bine că eşti si tu o dată sincer cu tine. Şi te pui la locul tău cu luciditate. Cel puţin aşa par lucrurile. Dacă m-aş lua după aparenţe, aş fi de acord să încheiem, în mod amical, discuţia.
Dar… există un „dar”. Pentru că începi „spovedania” ţâfnos: „D-le Manolescu, ca să încetaţi cu lipitul afişelor, să nu vă ucidă nevoia de-a şti şi alţii crima mea şi să nu începeţi să hărţuiţi, vă spun eu ce şi cum, clar şi direct, deşi nu meritaţi timpul meu”.
În primul rând să pornim de la o definiţie de dicţionar (precară ca orice definiţie) , care însă, precizează, cât de cât, un termen de bază: „Atacul la persoană”. Cică el ar fi: „ [o] acţiune violentă şi susţinută prin scris sau vorbit împotriva unei persoane”.
Ori ceea ce faci tu, nu numai cu mine (într-un fel, mă lasă rece, dar nu de tot, doamne fereşte), ci şi cu alţii de pe H., este de-a dreptul nociv pentru un editor, inclusiv pentru consiliul H din care faci parte şi care văd că tolerează astfel de „atacuri” – până acum, pe aici era o atmosferă, să-i zic, civilizată; mai rău, m-am molipsit şi eu, dacă tot „se permite”.
Un exemplu cât se poate de recent în legătură cu Nicolas Dinu (însă există multe, multe altele):
«Cred că este drept să spun că acest text nu are absolut nicio ideii [idee G.M.]. Mi-aş paria tastatura că e scris fără niciun motor ideatic. Un morman de enunţuri, unele mai preţioase şi mai poetice ca altele, fără liant. Compunere de imagini.
"cîteva monosilabe ciugulesc aerul moale din palmele toamnei" - bănuiesc c-o exista vreun subst. "monosilab", dar asta nu înseamnă că nu sună ca din perete.
"îl iau aşa cum mi se oferă / semiotic şi limpede" - pretenţios/ didactic.
"luna pare un sîmbure de fistic
cerul pom de crăciun cu beculeţe albe şi galbene
mă întreb cînd soarele va apare noaptea în care" - se observă tăietura - autorul nu mai ştia ce să spună şi a intrat puţin în universul idilico-peisagistic. "Va apăreA", mai degrabă.
"mă întreb eu pe cine trebuie să votez" - asta e pentru că autorul a devenit prea oniric şi serios. Plus de asta, şi-a dat seama că nici după partea bucolică n-are idee. Şi tot aşa.
A, am uitat de paranteze, paranteze care au menirea de-a ne arăta că autorul e mai complex decât ne-o arată.
Nu a ieşit. E catastrofic.»
Fii dom’le civilizat, ia exemplu de la Doina şi Corina. Dacă e prost textul, spune-o. Dar fără parapon intelectualicesc, cu mocofănii mascate.

Şi lasă aiureala aia: „A, textele mele nu-s la şantier pentru că scriu extraordinar de bine, sunt inteligent, frumos şi greu de înţeles” – [când te uiţi în oglindă şi te vezi de mii de ori mai mare decât eşti mirându-te: „Ce frumos m-a făcut mama!!!” G.M.].

Dar să trecem peste.

Te cauţi şi (încă) nu te găseşti, e de bine. Dar totuşi treaba aia cu „organul liric”, pe care mi-ai servit-o într-un com. că mi-ar lipsi, e fabuloasă. Da domnule, l-am pierdut demult ca „organ producător”, din ’74, cum am recunoscut şi în textul pe care îl comentăm acum, dar, zic eu, a rămas „pe recepţie”.

Să detaliem.

Sunt sigur (iertată-mi fie siguranţa) că tu, dacă l-ai avut, l-ai pierdut pe drum şi îl cauţi cu înfrigurare. Sfatul meu: Până îl găseşti, lasă teribilismele (şi nu le mai vinde şi altora). Adică nu mai mulge ţapul în ciur. Se supără caprele că le rechiziţionezi „obiectul” muncii de numai pot da lapte.

Dar să trecem şi peste asta.

Şi să ajungem la alt lucru pe care ţi-l reproşez. E vorba de «pastişarea» lui Emiemi. Într-adevăr, nu a fost plagiat, ci doar «inter-textualitate». Iar îmi aduc aminte de Alex Ştefănescu care ţi-a transmis: „Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare”.

Cam asta ar fi. Mi-am pierdut destul timp cu tine. Dar cred că a meritat. Pentru că, ţi-am mai spus-o şi altă dată: talent ai, idem „simţul limbii române”, însă Harul (încă) îţi lipseşte. Îţi urez să-l găseşti odată cu regăsirea „organului liric”.

La bună revedere.

P.S. Poate mai discutăm. Dar de data asta pe alt ton, mai adecvat unui dialog. Chiar dacă în contradictoriu. Şi chiar mă interesează cum vei evolua. Aş mai avea câte ceva să-ţi aduc aminte în legătură cu nişte întâlniri ale noastre pe internet. Dar mă abţin întinzându-ţi primul mâna.

ai dreptate, multumesc, o sa modific

Forma propusă de tine poemului m-a stimulat și iată că vin cu o variantă. Îți mulțumesc

Scuze de eventuala balba din "diversi si foarte diferiti"... intelegi tu ce am vrut sa spun :-)

Ela, cum am mai spus, încerc să lucrez poemele în ultimul timp, să le concentrez, să ma debarasez de încărcături inutile. acest poem pe care tu îl apreciezi, nu este unul lucrat, este scris ca toate celelalte scrieri ale mele... dacă ție ți-a plăcut și nu ai găsit nimic de modificat, este un lucru extraordinar pentru mine. este un pas înainte. dacă tot mi-ai vorbit de un viitor volum la comentariul anterior, îl aleg și pe acesta, nu?:) p.s. - este o stare de detașare, un alt vis... liane și umbre. Madim

exceptand acel "amiabil" (din considerente estetice) si "estuarele Dunarii" (din considerente geografice), textul m-a prins si mi-a placut.

Cristina, ma voi mai gindi, desi nu stiu daca pot modifica fara sa distrug tot Sister, multumesc de atentionare. Da, uneori nici eu nu ma pot apropia. Aranca, stiu ca nu sint nici primul si nici ultimul care scriu despre asta si in felul acesta. E fascinanta fiinta omeneasca. Simte totul ca si cum ar fi ceva unic, irepetabil. Totusi nu cred ca am baleiat intre ura si dragoste. Cred ca mai degraba mi-am urit iubirea. Evident, eu meu poetic...

corectie "nu srie" se va citi "nu stie"

Nu stiu la ce a fost reactia respectiva, pot doar sa spun ca acest text nu doar ca m-a captivat asa, pur si simplu, ci "vedeai câte unul cum își lasă capul pe brațe și vomită cuvinte cu sânge cuvintele începeau să roadă picioarele meselor să chițăie să amușine cu botul lor lung scrumierele pline" incepe sa roada din mine intai incet, cate un picior, apoi tot mai insistent un intreg esafodaj al unui presupus echilibru si la urma urmei poezia este menita sa darame tocmai acest lucru. Si inca ceva... cine spunea ca poezia nu se naste din revolta? Am citit aici un text care, exceptand finalul usor exagerat prin explicitare de unde eu as scoate de tot acel "de moarte" mi-a placut si cu si fara tot soiul de argumente. Andu

Da, nu se folosesc metafore în haiku, ci doar cele pe care le „creează” însăși natura, cum ar fi: „cerul din baltă”, „soarele din rouă”, „stelele din lac” etc.
„Florile de hârtie” sunt chiar flori de hârtie, cum sunt și flori de plastic sau de pânză sau mai știu eu din ce material. Ce am vrut eu să sugerez? Aici las libertatea cititorului să aibă propriile variante :).
Îmi place haiku-ul tău. E un alt cadru, un alt sens, o altă ramă.
Nu sunt chiar binevenite conjuncțiile la final de vers.

Mă bucură interesul pentru haiku. Mulțumesc.