Nu știu dacă fac parte din categoria amintită. Eu scriu cu sufletul. E treaba fiecăruia ce crede despre un text sau altul. Emoțiile le percepi dacă ești pe aceiași lungime de undă cu cel care scrie, dacă nu, nu.Cât despre poeții de lux, te las să deduci.

vladimir, in primul comm ai promis ca revii cu un comentariu pe text. eu am rabdare, eu astept, eu ma gindesc ca ai sa-ti amintesti singur.

sancho panza mulțumesc pentru comentariu,mi-a făcut plăcere și te mai aștept numai de bine, george profetul ai dreptate,sună oarecum nepoetic "ca niște tam-tam-uri" am încercat să transmit ceva,neglijînd aspectul poetic sper să mai treci pe aici george

mihai e un nume frumos, dar eu sunt un matei :D

Uite... am citit ce ai postat aici pe hermeneia si am ales sa scriu sub acest text pentru faptul ca este probabil cea mai "curata" dintre poeziile tale... putine pretiozitati, un nivel rezonabil de context (cat sa puna in valoare ideile dar fara a deveni balast), formal prefectibila insa cu un miez interesant... inteleg tentatia de a zice ceea ce simti dintr-o rasuflare, ca si cum ai spune "asta sunt eu, uneori logica pana la sarcasm, alteori sensibila sau ne-rusinata, cu rotunjimile si fracturile inerente" insa parerea mea este ca textele tale pot deveni foarte bune daca le lucrezi (si contrar a ceea ce poate gandesti, asta nu va conduce la pierderea autenticitatii) si inveti sa renunti la unele fragmente... ceea ce este uneori prea personal devine putin inteligibil/sesizabil de catre lector, pentru ca aceasta se situeaza inevitabil in afara imaginarului tau iar - fie vorba intre noi - nu incurajezi in mod deosebit un eventual efort empatic din partea acestuia. Adica fie devii foarte convingatoare in a crea o atmosfera care sa "rapeasca" cititorul oferindu-i o perspectiva din interior ori mizeaza pe expresivitate, coerenta (nu musai logica) si inedit pentru a-i oferi un spectacol pe cinste. Pana la urma mereu exista o poveste, totul e cum o spui si e pacat, pentru ca esti talentata, sa te bazezi numai pe noapte si pe flacarile focului de tabara sa faca atmosfera.
Oricum "fluturii de motorină" este o imagine deosebita, in orice cheie ai vrea sa-i intelegi/simti :)

francisc, as fi recunoscator daca ai fi mai explicit. multumesc de trecere!

Foarte expresivă. "Cioplește-mă cu dălțile ochilor tăi", nu mă pot opri să nu repet.

ideea asta a edenului pierdut e interesanta dar evident rasfolosita. in mare textul nu se ridica prea mult. singura exceptie este strofa a doua care merita remarcata datorita puternicelor valente vizuale

as fi preferat sa citesc trei texte separate. nu imi este clar de ce apar impreuna. ce mecanism sau mister se afla in spatele acestei puneri impreuna. interesanta, desi putin cam "prea prezenta" repatarea cuvintului "Dumnezeu" in finalul fiecarui text. ma intreb daca nu ar fi mers si fara asta. in general textele sint bune, cu acelasi stil cu care ne-a obisnuit oriana.

Ne-am comentat în acelaşi timp. Cred. Dai de băut.

(Roşu, rece şi mult).

a doua jumatate mi se pare ceva mai buna

ce e rau cu "indecent"?

Andu, nu ştiu cât de inovator este, aş spune că mai degrabă nu e. Nu sunt fan al mixajelor lirice, de aceea nu cred că voi face variaţii pe ultima unitate.

Virgil, "pe de-a-ntregul" conţine şi el vocalele care te supără. Am ales "pe-a-ntregul" pentru plusul său lăuntric.

D-le Gorun, aş spune că amănuntele au rostul lor. În general. Bineînţeles, nu toate, deci se poate să fi scăpat şi eu câteva. A posta rar - autocenzura este o condiţie importantă a îmbunătăţirii.

Emilian, am să-ţi scriu şi aici ce ţi-am scris în alta parte şi voi posta şi comentariul tău, pentru că aduce nişte idei în plus, iar fără el, răspunsul meu ar părea puţintel bizar.

In primul rind tin sa remarc faptul ca este un text consistent, la a carui gen de lirica rezonez si in care chiar ma complac si eu, uneori.
Apoi, unora li s-ar parea facila si dulceaga deschiderea si inchiderea cu acel "draga mea" si putin cliseisticele firmituri de suflet. Depinde de cheia in care e citit textul. Personal, mie mi-a adus aminte(mai ales acea piine din final), de Hansel si Grettel, de ratacirea in doi care devine solitara in acest text, ratacire pe care eu am perceput-o crescind pina spre final. Ceea ce as reprosa textului este supradozajul de lirism si ritmul putin resemnat. Din punctul meu de vedere, cred ca penultima strofa(chiar daca in logica trairilor autorului are sens) ar putea sa lipseasca, pentru ca nu face altceva(cel putin asa am perceput) decit sa forteze golul. E drept, e destul de riscant sa apelezi la o astfel de lirica(unii ar putea spune chiar batrineasca), dar eu nu pretind ca poemul acesta e stralucit. Spun doar ca am rezonat si ca e o traire consistenta in aceste rinduri. (Emilian Valeriu Pal)

Nici eu nu pretind că textul acesta e sui generis, am să spun doar că, pentru mine, e mai special decât altele, că nu m-am gândit deloc la stil, la registru, la scheletul discursiv... atunci când l-am scris. L-am lăsat pur şi simplu să se aşeze singur, chiar dacă asta sună şcolăreşte. Şi a ieşit ce a ieşit.
Ştiu că adevărul liric nu e deloc suficient şi nici măcar necesar în ceea ce priveşte valoarea axiologică a unei poezii (cel puţin nu în prima fază/ primul strat comprehensiv/ă), însă, uneori, nu se poate trece peste el cu bidineaua originalului/ particularului, pentru că taman atunci ar falsa. De aceea "draga mea". Da, aşa cum ai observat, laitmotivul firimiturilor vizează rătăcirea în doi/ drumul întoarcerii, dar şi faptul existenţei a acelui "ceva", atunci când această existenţă este negată. Transformarea lor (târzie) în pâini, atunci când nu mai contează, este, la nivel conceptual, arhiîntâlnită.
Penultima unitate are meritul de-a legitima sensul "scrisorii", dar acest act se poate face numai şi numai în plan strict subiectiv, ca atare, pentru cititorul neutru ea poate fi catalogată chiar şi "balast".
E unul dintre puţintele texte pe care le-am comis într-o lucidă stare de totală vulnerabilitate. De acolo, poate, şi "supradozajul liric". Şi alte posibile rateuri.

Iulia, "mi-a plăcut chiar foarte mult, plaja de lirism este foarte bine dozată" --> " pe alocuri însă e sesizabilă o notă care alunecă prea mult înspre patetism" --> "dar, având în vedere tema aleasă, e un fapt de la sine înţeles că nu deranjează mult".
E puţin contradictoriu comentariul tău, aşa că nu prea ştiu ce să-ţi răspund.

Mariana, da, totul e simţit şi asumat. De multe ori, chiar şi gândit :).

Vă mulţumesc pentru timpul si semnele voastre!

Prea multă retorică. Prea multă sofisticare. Am sa repet pana am sa obosesc: poezia nu se face nici din idei si nici din cuvinte, ci din sentimente (N. Stanescu). Lucru pe care, la inceput, nici chiar Nichita nu-l făcea. Dar apoi „trăia” într-o stare „poetică” continuă. Și nu numai cȃnd scria. La el tehnica, excepțională (ca și la alți poeti mari) era, automat, subsumată, în mod fericit și aproape de potența maximă, „panoramei sentimentelor”. Textele pe care le citesc în ultimul timp – cu pretenții de a fi „poezii” (nu numai pe internet) – (cu foarte rare excepții) nu sunt decȃt, pur și simplu, căutări obsedante de ceva „nou” care să șocheze – ca formă sau/și fond (vorbesc aici și de cele scrise de mine și în același sens; dar cel putin, sunt suficient de lucid sa nu cred că produc „poezii”). Din „receptor” de „poezie” cred că, în curȃnd voi deveni „misogin” în raport cu dȃnsa; și nu din cauza ei, celei adevărate; ci pentru fardurile și zorzoanele care o mȃnjesc din toate părțile. Mai degrabă prefer textele lui Baudrillard. Care „trăiesc”, pȃnă la exasperare, „Condiția postmodernistă”. Care îmi repugnă dar nu pot să nu o „percep” cum „tȃșnește” tragic din umbra acelor texte. Așa cum o făcea, pe timpuri, un Poe sau Rimbaud dar, atunci, împotriva „conditiei moderniste”; în ciuda unui Mallarme sau Varlaine care, și ei, umblau la tot soiul de «subtilități» tehnice, inovatoare, mai puțin Baudelaire. Bat, probabil, prea mult cȃmpii. Dar și textul de față, care a provocat atȃtea discuții, mi-a prilejuit cele scrise mai sus. Nu se scrie nici aici „poezie”; se vorbește numai „despre” ea. Si discuțiile, în situația asta, pot continua la nesfȃrșit. Poeții – iar cu rare excepții – devenind „critici literari” (cand incearca sa scrie „poezie”), adică poeți ratați; și, cu atȃt mai mult, cȃnd o comentează (in fel si chip).