Oamenii mei sunt oameni de ceară.
În fiecare seară aprind câte unul,
care îmi este mai drag. În general îi iubesc pe toți,
însă pe unii îi ard mai tare ca pe alții.
Totodată, pe ei încerc să-i economisesc cel mai mult.

Sufăr de migrene foarte des, însă nimeni nu știe.
După operația din iarnă
am rămas setată pe o stare
în care lucrurile se degradează galopant.
Poate că am nevoie de ajutor
sau poate că mă transform și eu
într-un om de ceară.
Mi s-a spus că voi muri tânără,
atunci m-am gândit că
trebuie să-mi aprind oamenii mai des
sau cel puțin că
nu pot muri până
nu-mi ard de tot oamenii dragi-dragi!

Între timp
lucrurile parcă s-au mai calmat
sau poate că am nevoie mai tare de ajutor.
Mi-am dat seama că oamenii de ceară
sunt totuși reci, totuși absenți, totuși detașați.
Corpul încearcă să-mi pulseze spiritul,
să-l irige,
dar iată,
viața se scurge și istoria se oprește.
Undeva s-a ridicat un deget și s-a spus-
Domnilor, să nu dăm în tautologie!
Fiecare trebuie să ducă
atât cât să fie singular!