împăturesc ziua cu grijă printre hăinuțele unui prunc învelit
în prosopul țesut pentru moartea unei femei de la țară,
văzând doar o dată din sipet lumina

se așează bărbătește pe scaun
brațele c-un garóu dintr-o cămașă de noapte
legându-și să înnădească zorii
în care pieptul meu va arde ca un ceaun dând în clocot

ziua asta e un strai vechi din zale,
străpuns de căngile unui întuneric netivit, piranic,
purtat în cruciadele dorului, iubite

într-o mașină de spălat sânge aștept
de parcă aș filma la nesfârșit scena bucuriei când
te vei întoarce

doar capătul nordic e o cruce din care curg lacrimi zdrențuite
cu ceară pentru iubiții aruncați de pe stânci în
azilul cailor sălbatici

atât de sălbatici

*azilul cailor sălbatici (variantă a unui echinocțiu trist)

împăturesc ziua cu grijă și-o așez în dulap,
hăinuță a unui prunc dorit dar nenăscut,
aș rula-o așa cum păstrează femeile de la țară
prosoapele de moarte ce
văd doar o dată soarele, când ai apus...așa cum tu
îți lași tricoul pe spătarul scaunului
plâns.

privesc marginile netivite, să nu se destrame îi cos franjuri
c-un ac de albină, tivitura să înnădească zorii când pieptul meu
arde ca un ceaun dând în clocot, dar...nu,
ziua asta e grea ca un strai vechi din zale pe care-l porți
de mult timp, e rupt și mi-e teamă că
te vor străpunge adânc căngile întunericului

ești încă soldatul plecat în cruciadele dorului
pe o mașină de spălat sânge și te aștept
în praguri, le deschid ca și cum aș filma la nesfârșit
aceeași scenă a bucuriei că ai venit acasă.

la un capăt, ziua are o cruce
din care curg lacrimi pentru iubiții aruncați de pe stânci zdrențuite
în azilul cailor sălbatici,
atât de sălbatici