vă mai aduceți aminte hermeneia? acum trei ani? dar acum cinci ani? dar acum ... am promis cîndva cuiva. am promis almei cînd am inaugurat hermeneia 2.0 că nu voi arunca la coș hermeneia 1.0. ci că o voi păstra sub o formă de „album nostalgic de familie”. deși poate alma crede că am uitat, nu am uitat. și acum cînd șurubăresc pe al hermeneia 3.0 m-am gîndit să readuc undeva și albumul hermeneia 1.0. sper să reușesc în curînd.
aici în românia e deja 12, dacă erai și tu pe aici probabil că te-aș fi pupat pe obraz, dar ai barbă, mie nu prea îmi place să pup bărbați cu barbă, nu prea îmi place să pup bărbați în general, oameni, le dau o îmbrățișare ca la free hugs, eu mă pup doar cu pisicile, pe nas, nas pe nas, ca eschimoșii,
e deja 12, 12 și ceva chiar, până termin eu de scris aici se face dimineață și vine și la voi 12 a 12-a, dacă nu ne-am mai măsura atâta în ore și zile, și ani, am fi mai fericiți, am trăi de la o viață la alta și ne-ar fi de ajuns
așa, rămânem mereu în urmă, cu o urare, cu o iubire, dacă n-am purta atâtea ceasuri la încheieturi, n-am ști când începe sau când se termină, azi e ziua ta, mâine e mai mult cu o zi, mai puțin cu o zi, acesta e adevărul
Spre deosebire de orice alt lucru, un om este nu numai ceea ce este privit din afară. Un om este, sau poate fi, multe alte lucruri, din toată pleiada de lucruri pe care le crede despre sine. Iar lucrurile acestea pot fi aproape orice. Uneori un om este o țară, un animal, un rol, o mască, o armă sau o armată, un sclav, un arbore, un zeu, o umbră. El poate fi nu numai un anumit lucru (diferit de ceea ce este acel lucru privit obiectiv din exterior), dar mai ales poate fi un alt lucru sub o formă diferită de forma sau aparența pe care acel lucru o are în mod normal.
m-am trezit într-o dimineață cu o poftă nebună de a scrie
despre mine și despre fețele colorate
[mi-ai așezat palmele umede peste ochi. sudoarea se picura măruntă și cleioasă ca în noaptea aia în care mi-ai spus c-o să ne închidem pe dinăuntru și-o să ne iubim în șoaptă ca libelulele de-o să ni se spoiască trupurile verzi pe geamuri iar îngerii ăia îngenunchiați pe la colțuri se vor hrăni cu sufletele noastre libere.]
despre libertatea de a urî toamna
[singura mea libertate se rezumă la tine. vorbesc despre ură ca și cum aș vorbi despre iubire. ți-aș putea goli inima dacă mi-aș așeza gura pe pieptul tău dintr-o rasuflare așa cum toamna într-o mișcare inversă spulberă lumina roșul nudurile]
Voi nici măcar nu aveţi habar cît iubesc eu România. Iubire din aia pe stomacul gol. Gol de foame de aeroport sau autogară. Gol cu miros de benzină proastă şi mai ales cu miros de Mărăşeşti. Ţigările sau oraşul. Că tot una e. Iubirea pe stomacul gol e iubire adevărată. Probabil pentru că îmbuibarea ucide testosteronul. Şi testosteronul este singurul suport material al patriotismului. Pentru că din cauza lui te îmbăţoşezi, te lupţi, muşti şi din ţărînă, te răzbuni şi pînă la al nouălea neam. Stai drept. Erect. Aperi, procreezi, răzbuni, însămînţezi, zideşti, laşi o urmă. Fie ea şi de sînge. Fie ea şi de scrum. În carne sau în trup de femeie. Dar laşi ceva. România. Ce ştiu ei, veneticii, trădătorii, risipitorii, plecaţii odată cu berzele...
Comentarii aleatorii