curge ploaia peste tocurile rupte pe care le-ai smuls din mine. tocurile de la primii pantofi pe care i-am luat împreună. pe care nu i-am purtat niciodată. pantofii curățeniei, pantofii neputinței, pantofii ipocriziei, pantofii cu care ne iubeam. pantofii care nu aveau talpă, și nici șireturi.
curge ploaia peste ultimul copac. peste crengile lui uscate. peste rădăcina din care nu mai pot ieși decât viermi lipicioși și lungi. viermi fecundați de acum 8 luni. viermi care nu mai au mult și vor naște. (din ei vor apărea copacii-viermi). de-acum copacul nostru, care-a crescut în locul unde stăteam și număram veșnicia, se-ngroapă în amintiri. intră în pământ. putrezește. putrezim și noi, odată cu el. putrezesc și organele din noi. mâinile, degetele, cuvintele scrise-n palme.
o altă dimineaţă acelaşi autobuz. şapte douăzeci, optsprezece grade. călători pe care îi ştiu din vedere de ani de zile. de pildă pe domnul acela care tot deschide geanta diplomat scoate un flacon de parfum, fîs fîs, apoi se trage de lobul urechii drepte. mereu numai de dreptul. poate are un dezechilibru poate e într-o ureche. nu asta mă deranjează ci geanta. are cea mai urîtă geantă din lume! piele sintetică şi încuietori mari galbene şi lucioase. vă plac dinţii din metal auriu!? atunci e o geantă frumoasă.
cine ar vrea să își mai amintească ceva acum cînd s-a străduit atît de mult să uite...
Da, probabil e o prostie să mă gîndesc la ideea asta cu “după douăzeci de ani”. Cineva mai în glumă sau mai în serios m-a întrebat dacă are vreo legătură cu Dumas. Probabil ar fi fost mai interesantă amintirea unei povești de amor, nu, după douăzeci de ani? La urma urmei ce sînt douăzeci de ani?... Noi nu ne cunoaștem aproape de loc – nici măcar contrafăcută – vreo mie de ani de istorie. După plecarea lui Aurelian în 271 și pînă în vremea lui Basarab I, prin anii 1330, nu prea știm ce ni s-a întîmplat. De fapt nici nu știm ce eram sau cine eram. Cumani, berladnici, pecenegi, avari, costoboci? Față de mia aceea de ani acești douăzeci sînt o biată glumă. O glumă sinistră cît o generație de adolescenți rupți la suflet și tastînd SMS-uri.
Scriu cu plăcere pe site-ul Hermenia.com încă de când l-am descoperit pe tărâmul interna(u)ților. Am încercat să pun aici tot ce este mai bun din imaginația, din credința și din convingerile mele lirice. Nu sunt o voce care se face clar auzită. De multe ori părerile și scrierile mele au fost interpretate la modul personal - fără ca cei care au făcut-o să mă cunoască - sau au fost considerate manifestări ale unui novice literar. Nu am pretenția că reprezint o descoperire a literaturii române și nici că de la mine și cu ceea ce scriu începe poezia în limba română - însă pot spune că părerea mea contează atât cât fiecare dintre noi are dreptul al libera exprimare - indiferent de valoarea ei sau de felul în care sunt perceput pe acest site.
Ştii? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe de aici. Copacii le apără pe fiecare cu lumina lor verde, coaja bătrână sclipeşte în noapte ca firele de apă sub lună. Cum au trecut mai bine de 10 minute de când nu îţi găseşti ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ţi i-am ascuns eu, printr-o vrajă micuţă, de pădure. „Nu ai ghicit nici acum. Aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu nu ai nevoie de mine… Nu mai spune asta acum. Mai bine să urcăm. Doar aşa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Pe cea dintâi. Aşa. Ca la şcoală. Le luăm pe fiecare cu binişorul. De la început, până când învăţăm numărătoarea sutelor, sau poate a miilor. „Eu zic mai bine să rămânem aici; cerul pare pătat cu pietrele templului.” Da. Aşa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii.
Comentarii aleatorii