Omul este o ființă paradoxală care construiește castele de iluzii și vise pe nisipul mișcător al istoriei. Rațional sau irațional, sensibil sau dur, tare sau slab, milos sau crud, virtuos sau depravat, curajos sau laș, sincer sau ipocrit, visător sau pragmatic, cutezător sau mărginit, meschin sau nobil, însă aproape întotdeauna orgolios și însetat de frumos și de mai bine, el nu cunoaște niciodată odihna, fiind veșnic în căutare de nou.
Nemărginirea spațiului și a timpului a copleșit întotdeauna omul care este, prin natura lui, o ființă limitată, finită. Neputând nici măcar să pătrundă cu gândul, și cu atât mai puțin să străbată fizic această imensă nemărginire, omul a pus dintotdeauna măsuri și jaloane într-un spațiu și un timp enigmatic și infinit.
România ca România dar românul.... Am o grămadă de prejudecăţi. Probabil este din cauza imaginaţiei. Deunăzi cineva, “nu spui cine, persoană importantă”, mă acuza că am prea multă imaginaţie. Şi că mai toate metehnele mele se trag din asta. O fi, nu zic nu. Orice poate implica “collateral damages”, cu atît mai mult imaginaţia… mea. În orice caz cînd mă gîndesc la român imi imaginez un cioban. Un oier, păstor, păcurar sau cum i s-o mai spune. Cam asta e românul pentru mine. Şi nu neaparat din cauza Mioriţei sau a Baltagului. Deşi e posibil ca ele să confirme prejudecata mea cum că românul este eternul cioban. Poate de aceea şi prin Albania sau Macedonia rubedeniile noastre mai îndepărtate tot ciobani sînt.
Păreau alte camere. Mereu altele. Aceiași pași între uși. Duceri, întoarceri, muchii, pereți. Pe aici se intră. Acolo se rămâne un timp. Unde este ieșirea? Nu contează acum. Sunt acasă. Drumuri făcute cu ochii închiși. Le știm pe toate fără nicio mirare. După miros, după contur. Se răcește totul, totul este aspru și rece ca muzica de fanfară pe un vinil zgâriat. Venele se îngroașă, aveți colesterolul crescut ești anunțat din când în când. Un timp nu îți pasă. Pipăi pereții. Recunoști tapetul sfâșiat, umezeala lor familiară. Ești acasă. Ești în siguranță.
Sigur că artiștii sunt schizofrenici, trăsniți, cum ar putea să transceandă altfel?
Unde aș putea găsi un Mozart, căruia să-i fiu un biet Salieri?
Îmi spune că îi place Vargas Llosa și îmi descrie o scenă scabroasă în care personajul principal, un bătrân mucilaginos își taie cu meticulozitate unghiile de la picioare, le netezește cu pila, umezindu-și degetele cu salivă să curețe praful unghiilor, își smulge cu mișcări rapide părul alb, tare, din nas, într-un ritual care îi dă siguranță, înainte de a face dragoste cu nevasta mai tânără cu treizeci de ani.
îți amintești plaja aia albă și pustie unde am îngropat împreună acum mulți ani puiul de papagal? nici măcar n-am apucat să-i dăm un nume. l-am găsit mort după prima noapte în care-l hrănisem cu seringa, aşa cum ne sfătuise veterinarul. din oră în oră. nici fulgi n-avea, era doar o piele roz, străvezie, prin care se vedea cum circulă sângele în vene. ţi-a fost frică să-l iei din culcuşul improvizat într-o şosetă şi-a trebuit să-ţi deschid pumnul cu forţa, să ţi-l pun în palmă. ştiam că n-o să-i faci rău. îi era foame... am stat de veghe cu rândul toată noaptea aia.
Comentarii aleatorii