Căline, mă apucasem ca o naluca sa-ti raspund printr-un comentariu a la ...do_minus, insa am renuntat (din ratiuni multiple). Ce sa-ti spun.(?)....imi plac comentariile tale (vad ca esti binedispus astazi....ramai asa!) si apreciez faptul ca ma citesti in continuare desi (fie vorba intre noi acum) textul acesta nu merita o atentie prea mare. Multumesc acelasi, francisc ps: mi-a placut textul tau de azi

sunt câteva tablouri uimitoare aici.
prima imagine este uluitoare.
o trec în "colecţie".
semn de apreciere.

poemul acesta are maturitatea lui chiar dacă se adresează copiilor, mai bine zis copiilor lăuntrici, dar şi copiii au înţelepciunea lor, pe care de cele mai multe ori, hilar sau nu, adulţii nu o percep (aşa cum trebuie).

mi-ar fi plăcut, în versul acesta: "despre iubita mea, fierul de călcat din fontă", să fi scris "maşina de călcat", spre a fi în concordanţă cu genul.
în rest, aerul vetust poate că este imprimat de povestea în sine. însă, amintirile sunt acele momente prăfuite pe care le ştergem, acum cu laveta, nu cu dosul mânecii ori cu poala şorţului şi le aducem din târziul vremii în cât mai aproape...

Sapphire, mulțumesc de urare! Am modificat câte ceva și parcă sună mai bine!

îmi place mult. sinceritate, profunzime, intensitate,joc,spleen,frământare... toate se îmbină excelent într-o transparență de invidiat. remarc aceste versuri: "There is a war of cold and hot To be myself or to be not" și "And closing eyes I see the shore The day the war will be no more…" iar tematica este cea plăcută mie.

...Aritmii sunt mai multe, dar vreau să mă refer aici la sintagma "rimă banală". În două cuvinte: o rimă banală este aceea care pe lângă faptul că se formează din aceeași parte de vorbire, are și temrinații multiple. Concret: rimă banală -frumoasă/duioasă. (oa - să) Vedeți câte temrinații există. Rimă rară, extrem de rară, deci ne-banală: ochii - rochii.(o - chii - căte temrinații?) Atenție! Într-adevăr, această rimă este eprimată, dar nu banală. Toate bune! A.A.A

Mă bucur că a dispărut "în y" - ieri, la citire, era ceva de genul "se desfac drumurile în y" -, ceea ce era redundant cu "ca o limbă de şarpe". Da, "Şi-am murit geamăt/în răstignirea rotundă/Şi-am înviat plâns/în gara fără peron", şi dpmdv, ar trebui să dispară... Dar nu pentru că, vezi doamne, s-au detectat bătăi de inimă, adică, acolo există sentiment, ci din perspectiva exprimării. Iar "din oasele sternului meu", ar fi fost de ajuns "din sternul meu". Si "nou-născuţi". De altfel, la această construcţie, pentru mine textul se sfârşeşte bine.

Pentru a putea continua discuţia este necesară precizarea termenului „spiritualitate”. Apelul la dicţionare nu mă ajută fiind lovit de circularitate ( Spiritualitatea este: „Calitatea, caracterul a ceea ce este spiritual. ♦ (p. spec.) Ceea ce caracterizează o colectivitate umană din punctul de vedere al vieții sale spirituale” sau „Caracter spiritual. ◊ ~ea unui popor caracter specific al vieții spirituale” sau „ansamblu de idei și sentimente care caracterizează un popor, o națiune din punctul de vedere al vieții spirituale”, etc..).

Pentru mine sintagma - întrebare „de unde venim cine suntem încotro ne îndreptam?” (titlul unui tablou celebru al lui Gauguin), la care nu a răspuns şi nu poate răspunde (cel puţin încă) mulţumitor nici ştiinţa, nici filosofia, nici religia, nici arta şi nici măcar mistica subîntinde (conţine) spiritualitatea. Şi arta (poeticul), că de el ne ocupăm, ca şi, cel puţin mistica şi filosofia încearcă, în diverse perioade de timp, să dea un răspuns. Fiecare în felul său. Pentru că:

A vorbi „religios”, înseamnă a vorbi dogmatic.
A vorbi „științific”, înseamnă a vorbi „fără rest”.
A vorbi „filosofic” sau „poetic” sau „mistic” înseamnă a vorbi despre transcendent, arătând metaforic, adică sugerând (despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă, dar se poate arăta).
A vorbi „mistic” înseamnă că ceea ce se arată, aşa este.
A vorbi „poetic”, înseamnă că ceea ce se arată, ar putea fi şi să crezi că într-adevăr, că ar putea fi.
A vorbi filosofic, înseamnă că ceea ce se arată, ar putea fi, dar să te îndoieşti tot timpul.
A vorbi ştiinţifico-filosofic sau ştiinţifico-poetic sau ştiinţifico-mistic e un non sens, înseamnă a vorbi fără rest despre ceea ce nu se poate vorbi, adică să „filosofezi” cum zice Heidegger sau a bate câmpii.
A vorbi filosofico-ştiinţific, are sens pentru că ţii seama de ceea ce se poate vorbi fără rest la un moment dat şi de ce se poate vorbi cu rest, la acelaşi moment, adică previzional.
A vorbi mistico-ştiinţific, este fără sens, ca şi poetico-ştiinţific.

Mă opresc la „poetic” pentru că, dintre toate el reacţionează cel mai prompt şi este, după părerea mea, cel care dispune de cea mai mare receptivitate. Prin urmare el cred că are cea mai mică inerţie în a contura o „condiţie existenţială” după o ruptură drastică care produce o bulversare a omului la un moment dat. Şi tot aşa cum, relativ recent, de exemplu, „dadaismul” (marcând ruptura) şi-a găsit expresia în „suprarealism” - şi exemplele pot continua – şi „postmodernismul” (ruptura) îşi va găsi, probabil, mai devreme sau mai târziu, expresia în „ceva” pe care, deocamdată nu-l putem caracteriza şi, în consecinţă, nu-i putem da un nume. Singurul lucru pe care îl putem face noi cei care avem sensibilitate specifică (fără a fi neapărat creatori, dar măcar receptori) este de a „simţi” dacă „restul” care „se arată” metaforic ar putea fi şi să crezi că într-adevăr, ar putea fi. Mă repet poate, a avea pretenţia că vorbeşti „poetic” fără „rest”, adică în mod univoc, este la a rămâne la un metaforic de suprafaţă, oricât dc strălucitor ar fi acesta.

Evident, rămâne deschisă întrebarea: cum receptăm „restul” poetic propus de perioadele care au trecut? Are acest „rest” perenitate oricând ar fi fost sau ar fi încercat să ne fie „revelat” de poetic?

Mai adaug: se pare că, la început, omul s-a exprimat cu „rest” în mod „mitic”, adică „poetic”, ulterior s-a ajuns la „rest mistic” sau „filosofic”. Ceea ce ar putea fi un argument pentru perenitatea poeticului.

Multam de revedere, cailean. De undeva, retin acest stil de a scrie (ma refer la randurile despre "Apocalipsa..."). Ne-om fi vazut vreodata, totusi? Sa ai pace, Dancus

asta e pt mine , de 1 aprilie, nu? ;))

Vladimir, asa, modificat, imi pare si mie ca ai prins in egala masura clocotul si linistea. interesant aleasa imaginea.

Niciodata n-am inteles de unde reiese atat de usor cuvantul geniu din formulari ca oameni mari, scriere buna, poezie fantastica etc. etc. Banuiesc ca transmit chestia asta inconstient. Cred ca nu-i sanatos sa-ti stabilesti scopuri din astea "nobile", tu scrie si poate te contacteaza si pe tine vreo casa de editura norvegiana;)

am sa fiu exigent. textul are parti bune dar si parti fortate sau inutil incarcate sau contorsionate. chiar si expresia "îți voi reda libertatea de a fi iubit" mi se pare atit demodat feminista si oarecum necomunicatoare de prea mult. "și nu ne vom iubi, încă nu știm dacă aici este posibil" vrea sa surprinda. eu cred ca as fi continuat ideea. in schimb tu continui cu pretiozitati de genul "Borges, Kafka și Fowles, într-un concert de Mozart la Mont Saint-Michel" si totul se dilueaza in aceasta etalare de cvasi eruditie. finalul sare si el in alta directie si nu stiu daca inteleg prea mult ce legatura are cu restul. evident textul sint doar niste note. aici insa ai avut notele mele de observatie

cenca cualli! ihuani cochiztli ximopanolti hermeneiapan! foarte fain. interesant vis bunvenit pe hermeneia! matei h. (cuetlachtli)