Nici nu stiu cum sa spun asta... ce caut eu aici? Am imprumutat poezia ta, am imprumutat povestea ta, pesemne, altfel nu imi pot explica de ce ma stradui sa imi ascund lacrimile. Nu e nimic comun aici, si totusi totul este la fel, zi de zi, clipa de clipa, oriunde pe lumea asta. Iar tu stai la birou si le scrii, si produci realitatea, sau visul, sau lumea de dincolo, si amesteci toate acestea intr-un creuzet al tristetii si al surasului amar amar din care bunica poate facea dulceata, aducandu-si aminte de ceea ce tu nu iti mai aduci aminte. Chiar de acolo, de unde noi credem ca nu mai rasare si nu mai apune nimeni... sau nimic. O poveste spusa lent, pe indelete, cu spatele intors spre cititor. Cu o delicatete ferma as spune... care este marca poeziilor Almei. Poate inceputul sa fie putin necizelat... dar tot ceea ce urmeaza este in sine tulburator de bine spus. Bine revii, Alma, cand revii.

Ialin, multumesc de analiza. pertinenta ca de obicei. Sper sa revin cindva pe text.

Virgil, ai dreptate în privința acestei metehne a mea de a mă autoexplicita. Mulțumesc pentru trecere și sunt fericit că ai apreciat poezia cel puțin ca infrastructură imagistică...

Încă un amănunt: văd că mi-aţi dat şi definiţia poeziei, d-nă Ştefan, aşa, şcolăreşte, tovărăşeşte... Ce să zic, sunteţi mai subtilă ca bulodozeru':). Dar nu asta voiam să punctez, ci faptul că, dacă d-voastră consideraţi că există o definiţie a poeziei, este de ajuns să-mi dau seama că, în timpul ăsta, mai bine croşetam nişte goblenuri :)

e un poem in proză. cum facem?

Ioana, apreciez analiza ta, macar este pe text si nu contine generalitati (doar un pic de patima si un pic de graba, scuzabile insa…) . Si, chiar daca mi-ai…desfiintat poezia, ca sa zic asa, macar ai punctat ce ai tu vazut acolo. Bine…si-acum sa-ti spun si ce consider eu ca nu ai vazut. In primul rand, nu ai vazut titlul. Prin el, anuntam ca fac o Recapitulare. (nu-mi propusesem sa revolutionez poezia…) O recapitulare a unor simboluri, nu a unor clisee. Iar simbolurile trebuie sa fie cunoscute, intr-adevar, altfel nu mai sunt simboluri. Ingerul negru, nu-i asa, este prezent in literatura cu mult inainte de Nichita…sa lasam putin deoparte orgoliul national si sa recunoastem asta. Optul rasturnat, simbolul infinitului, cifra 2 , ca simbol al perechii. <i>Copiii mei pribegiti/ prin intamplarile altora</i>…asta era intreaga metafora, si, iarta-ma , nu cred ca e cliseu. Cat despre primavera care-mi bate (musical) in geam, din nefericire, n-are cum sa-mi bata in usa de la intrare, stau la etajul 10, deci bate si ea unde poate…:) imi cer scuze, uitasem soarele care mi-a ramas in suflet (??) dar promit sa-l includ in alt text, sa nu se simta neglijat. :) Cu…simpatie, Adriana P.S. prefer analize oricat de drastice, unora lacunare si generale…chiar aparent binevoitoare.Deci, multumesc pentru interventie si te mai astept.

un poem frumos. a mai fost pus pe site la inceputuri, dar merita sa apara. frumos...

intr-adevar, exista un curent general la nivel de mase atunci cand vine primavara. daca esti atemporal, tot aflii ca a venit primavara, dar nu despre asta este vorba, poate. ceea ce am citit mai sus este un poem extraordinar, influentele bacoviene se simt clar, insa poetul are grija sa se individualizeze etc. etc. in momente ca acestea imi pare rau ca nu am un limbaj mai academic ca sa pot comenta si transmite exact ceea ce vreau eu, daaar sper ca penita si bunele intentii sa-mi fie primite. nu cred ca mai are sens sa dau exemple, poemul straluceste in intregime, si cu asta, felicitarile mele autorului.

Cred că ori n-ai înțeles ce am spus, ori n-ai citit cu atenție com-ul meu. Și mai există și terțul inclus: ne aflăm pe poziții diferite si nu putem, nici unul, nici altul sa ne detasam. Justificarea poziției mele, sintetic: 1. Eu consider că ceea ce dă «viață» unei poezii, este sentimentul. Indiferent că o astfel de «viață» este dată de «om» sau, prin intermediul său, de «ceva» din afara lui. Din acest punct de vedere am și scris: „. prefer textele lui Baudrillard. Care «trăiesc», pȃnă la exasperare, «Condiția postmodernistă» „ (considerȃndu-le, implicit, «texte poetice») . Ceea ce, mi se pare, că este departe de a afirma inexistența «Condiției postmoderniste». Ci, dimpotrivă. Că accept sau nu, o astfel de «condiție», aici este treaba de opțiune personală. Care poate fi argumentată, eventual, eseistic. Iar argumentul meu este că nu se poate pune semnul de identitate între între perioada «postmodernă» în care am intrat și «postmodernism». Și aceasta deoarece, în cadrul «posmodernităiii», zic eu, pot fi identificate mai multe «moduri de a fi»: postmodernist, newage, sacral și altele, precum și mixruri ale acestora. Cum tot așa, de exemplu, în perioada modernă (pe care am lăsat-o în urmă), «romantismul», nu poate fi confundat cu «modernismul», ambele fiind «condiții de existență» trăite în aceiași perioadă de timp. Iar cei care le-au reprezentat cu succes (poetic, dar nu numai) și le-au asumat, fiecare în parte, și le-au «trăit» din plin. Aș dori să mai adaug că, dacă îți mai amintești, am remarcat (în urmă cu ceva timp și nu recent) un text de-al tău care mi s-a părut că «trăiește» din plin «condiția postmodernistă» pe care și declarativ, ți-o asumi. 2. Tehnica nu face nimic altceva decȃt să «îmbrace» cȃt mai perfect o toezie care «tăiește». Deci este o condiție de ordin secund dar de care nu se poate face abstracție Și o astfel de potrivire apare atunci cȃnd o trăire puternică (indiferent de natura sa) vădește harul (poetic) al comunicării dincolo de cuvinte și idei. 3. Utilizarea unor tehnici cȃt mai sofisticate și, uneori, extrem de atractive prin noutate (de dragul noutății) nu fac nimic altceva decȃt să «mascheze» lipsa poeticului și, în ultimă instanță, să inducă în eroare. 4. Textul tău de la care a plecat această discutie cred că este (sau a devenit) mai mult un pretext. Ȋn orice caz cred în continuare că astfel de discuții sunt utile, chiar și sub formb de com-uri, pentru mai multi dintre noi. Și nu neapărat pentru a demonstra că un anumit preopinent are dreptate (sau nu) 5. Multumesc (sincer) pentru prilejul acestui schimb de idei care, pentru mine, a fost un cȃștig.

Adriane, când scrii așa, mie îmi pari atât de obtuz încât legile geometriei se încruntă și te declară un zoombie. Și îți spun sincer că mă recunosc învins. Învins de tine, de poziția ta de putere și de obrăznicia ta teribilă caracteristică unei generații ne-educate cumsecuvine dar care se află la putere și căreia ar trebui să ne supunem.
Cum eu nu am nicidecum chef de așa ceva nu-mi rămâne decât să spun la revedere acestui site unde tu ești editor, site în care am crezut ani buni înainte ca tu să-ți faci poluțiile pe aici cum vrea mâna ta.
Iar ție Virgile îți doresc succes cu Hermeneia și te asigur că de mine nu vei mai auzi pe aici.

iasa la fel si cea care urmeaza. Multumesc

Escher e preferatul meu. xilogravurile si litografiile lui au fost si sint superbe.

nu stiu de ce imi place grozav acel pic-mic:) in rest, precum spui, joaca. si in joaca nu conteaza regulile, mai degraba aiurelile:) multam pentru rabdare si comentarii, zile absolut senine!

le-am șters pe ultimele două. nici mie nu îmi plăceau. mulțumesc pentru opinie.