ironia e aici ,, și cum se cântă'' ..adica de ce ...cum se canta? in conditiile in care e un text poetic? faptul ca am sters expresia in araba nu stiu ce demonstreaza pt tine dar pt mine indubitabil semnifica ... o cale de a evita discutii sterile si cu iz de praf de pusca literara... /Oricum, cred că nu se valsează pe ,,cantece pentru hisham'' , indiferent de partener. E ca și cum ai dansa Strauss arăbește./ cantece pentru Hisham e titlul unei colectii de poezie si in acelasi timp o dedicatie... daca te uiti in urma mai am texte cu subtitlu in limba araba si nu s/a scandalizat nimeni, in alta ordine de idei ai idei preconcepute si iarta/ma ca/ti spun, un unghi de vedere ingustat din punctul in care privesti lumea... valsand cu fiara e o metafora, iubirea e o fiara ...un tigru care te sfasie bland ... iar titulatura colectiei e corecta si onoranta. cu putina educatie si un arab poate valsa, nu e cazul sa deschid paranteze ex catedra, daca vei citi atent continutul textului , subtitlul si vei revedea titlul vei vedea ca totul are o logica in discurs si dedicatie, implicit numele colectiei.
da, a fost destulă gheață la Pogor - ce-i drept, mai mult în pahare, după Virtualia, ceea ce bine până la urmă-i, textul a fost scris înainte, însă, cu mult, pe vremea când râdeam de gheață, iar în Pod pocneau muguri, mulțumesc
Draga mea, acest spațiu este public, atât timp cât ai fost admis pe site, ai dreptul (și obligația?) de a face literatură. Personal, cred că, pentru a scrie bine, e nevoie, pe lângă o cultură solidă, și de un dram de talent. Permite-mi să îți dau un sfat - să înnozi toate acele însemnări într-un jurnal, în proză, pentru că sunt sigură că ai de dezvăluit cititorului descrieri și senzații din frumoasele tale călătorii. Aștept să citesc un astfel de jurnal semnat de tine, fie și cu pseudonimul ales.
tinand cont de titlu, care anunta un discurs lejer, nonsalant si nefinisat, eu zic ca sunt ok acele repetitii in economia textului, ironic si autoironic. iar usile egiptenilor mie imi suna excelent, stiind ca beduinii si cei saraci nu aveau usi ci doar cort. iar citatul din comul meu, cine cunoaste stie...in fine
uite ce a iesit, la sugestiile tale:
L-am visat pe Isus. Era
în Egipt, călărea un băț și striga:
“-I-haa, i-haaa, i-haaa!”
Înainte de asta, trăgea cu urechea printre uluci.
Ele înverzeau deîndată, iar din crăpăturile lor
se umflau portocale, lămâi.
Atunci ieșea omul în prag
și-l lua frumușel de-o ureche deoparte:
- Nu ți-e rușine, om bătrân, nu ți-e rușine?
Ia du-te, du-te-ncolo, valea!
Și Isus se ducea, nu zicea nu.
La următoarea intrare, iar își sălta bățul,
își potrivea pe chelie coronița din flori de catus
se bătea peste cămașa de praf,
turna un fir de-apă în cap
îmi făcea cu ochiul și iar
“-I-haaa, i-haaaa!”
Mi-am zis atunci, cu încredere :
“Dacă vine la mine, dacă bate, eu îi deschid:
îl trag înăuntru, îi dau ceva să îmbuce, îi torn un pahar strașnic de vin
Iar după aia, din vorbă în vorbă, îl întreb din
tinerețile lui, despre Golgota și toate alea.”
Și a venit Domnul la ușa mea.
Și-am deschis-o.
Dar ușa mea s-a deschis rău,
s-a deschis pe dinăuntru, mă jur.
Pe dinăuntrul Lui, nu al meu
Și acolo se ciopleau două cruci din cactus,
cu miros de lămâi.
Într-o clipă am văzut totul și-am auzit,
am auzit un glas din amvon:
“Pe cine vreți să vi-l dau: pe Isus?
Sau pe el?”
Și omul acela arăta către mine.
Am trântit ușa, am trântit-o.
Pot face asta, mi-am zis. Sunt în vis
Iar de acum înainte, îl iau de urechi.
Îi amintesc de chinurile iadului,
de noi toți.
Și la mama lui îl trimit.
Azi, mi-am amintit visul,
m-am gândit să trec pe la tine, să-ți spun.
Uite, mi-am luat și cactus!
Uite, îți voi spune, uite ce cactus!
Îl trântesc în mijlocul mesei
apoi o iau înspre baie,
să-mi scot nisipul din șlap
să mă spăl pe mâini și să-mi așez părul.
Tudor, ce înțelegi tu prin literatura adevărată? Știi, îmi pare că se repetă un dialog în care cineva susține arta pentru artă iar altcineva arta cu tendință. Să mă fac înțeles, după cum te-am înțeles bine în intenția remarcabilă (pentru mine) de a aprecia și versul clasic.
Contextul imediat al poeziei lui Labiș, Moartea căprioarei, este o vânătoare în care un copil (precoce) nu înțelege de ce trebuie să facă, adică de ce să mănânce dintr-un animal nevinovat, iar emoția este împinsă în extrem până la antiteza verbelor a mânca și a plânge. Bun. După mine, aceasta este acea esență care rămâne, cum spuneai tu. Dar, tot vorba dumitale, trăim alte vremuri. Vremuri în care îmi pare mult mai dramatic și sensibil să constați același lucru în fața unei conserve de pește, ori în fața unui grătar. Pentru că lipsește atmosfera aceea, pentru că ea a fost în autorul textului, fără sprijin intens cum e în cadrul prefigurat de Labiș. Este mult mai greu să pescuiești cu undița decât cu năvodul.
Acum, referitor la progresul în literatură, îmi aduc aminte un dialog al lui Țuțea cu un prieten proaspăt trecut la creștinism în care îl întreabă: ei cum e?/ Sunt creștin, am evoluat!/Nu, doar te-ai luminat! îi răspunde Țuțea. Și în artă, eu cred că e vorba despre o iluminare mai degrabă decât de un progres, deci și aici sunt de acord cu tine.
Despre timbrul original la Labiș, permite-mi să am opinia lui N. Manolescu.
Despre poetul copil... era un activist convins și foarte stimulat, avea prestație și era respectat ca un bun orator. Iar de pe la vârsta lui mulți își încep maturitatea.
Revin însă la Shakespeare și Iliada, este de la sine înțeles că valoarea le este incontestabilă. Dar fii sincer cu tine... de când nu ai mai citit din Iliada, sau un sonet de Shakespeare? E drept, ne mai urcăm în trăsuri când suntem romantici, dar nu plecăm cu ele în Canada. Hugo e la fel de valoros pentru mine ca Voltaire... dar Tolstoi nu are egal. Prin urmare, valorile în timp își au rostul lor, acela de a ne motiva să gândim mai mult și mai frumos (poate, zic), le apreciem valoarea, dar uităm să ne raportăm la ele.
Iar concluziv, mulți nu știu prin ce un text este literatură sau buletin meteorologic, nu au bazele teoretice pentru asta.
Cam asta vreau să spun și îți mulțumesc pentru tonul profesoral, doar asta ești și nu numai...
cu gând bun!
Scrisorile lui Vlad Turburea plac femeilor, în mod special, pentru că elementul iubirii la autor este femeia. Şi cum femeia este dornică să afle cât mai multe despre ea, de la un el, iată că există scriitorul care să scrie pentru ea si ea să se regăsească acolo. Ea, ca simbol ori ba, vrea să ştie cât mai multe despre ea, (deşi le ştie!) să i se spună verzi şi uscate, multe, multe laude, chiar şi minciuni dar ea să fie cea mai frumoasă şi cea mai bună din lume, cea mai importantă din univers, şi iată, există scriitorul care să scrie pentru ea si ea să se regăsească acolo . Puţini scriitori slăvesc în chip atât de tandru această fiinţă. Sfera imaginarului este la limita dintre imposibil şi ideal, dacă idealul are formă, atunci femeia lui Vlad Turburea are formă, dacă imposibilul îl putem percepe ca obiect, ca palpabil, atunci imposibilul lui Vlad Turburea este posibil. Ruşinos este momentul în care cititorul este surprins cu veioza aprinsă sub plapumă. Exact, este vorba tot despre ea, ea surprinsă cu veioza aprinsă sub plapumă în drum spre Okinawa, cum altfel. Vin cu un exemplu, la întâmplare, din scrisoarea drumului spre Okinawa: “îmi amintesc draga mea. de fapt erai bolnavă şi te-am dus în braţe pînă la poartă. să-mi laşi mîna ta sub rochiţă între genunchi acolo e locul ei.”
“Acolo e locul ei”, locul Ei aşezat, nimic urât, vulgar, toată delicateţea exprimării rochiţei, genunchiului ei, acolo e locul EI. Autorul se pare că este un bun cunoscător al psihicului feminin, altfel de ce ar minţi atât de frumos. Retoric, nu? Dar femeilor, tocmai ce am spus, le place uneori minciunea dacă vine spre folosul ei şi nu ar fi o minciună decât de faţadă pentru că, de fapt, fără să ştie, un el, ajută partea sentimentală a lucrurilor să creeze frumosul şi înălţătorul în femeie. O minciună cu folos.
Nu ai ce reproşa unui astfel de text. Poate doar virgula să fie pusă în anumite locuri, pentru o mai bună omogenizare a frazei, dar sunt un cititor femeie, deci trebuie să cârcotesc.
Glumă ori nu,
Vlad Turburea, sper să ajung suficient de mare încât să pot, să-mi permit, să-ţi fac o cronică la scrisorile astea.
Râd/Lângă peniţă/E o periniţă/Cine va da de Ea/Acolo se va îmbăta.
eu nici astăzi nu știu ce e aia o lemă. întotdeauna m-a dus cu gîndul undevă între ideea de lamă și limonadă. așa că nu am înțeles partea a doua și nici nu știu despre ce cuvînt se face vorbire. prima parte intrigă și te face să te gîndești la tot felul de lucruri pe care nu le-ai spune cu voce tare. dar tocmai de aia ai gîndul, ca să nu audă lumea ce lascivități ascunzi acolo. la ultima parte mi-a plăcut cel mai mult cuvîntul sumară. deși e puțin ironic de vreme ce partea aceea este cea mai mare din text. dar îmi trece zîmbetul cînd dau din nou de sînge și țipete. e ceva puțin kinky cu textul ăsta. un fel de semi-erotism gothic. din nou roșu pe alb. aș spune mai multe dar zic din nou că e mai bine să rămînă acolo, acolo unde cuvintele nu se aud.
Bobadil am corectat pe ixci pe colo. Din ce stiu eu, ambele forme sint acceptate si "masa" si ma-sa". Iar acolo, la demult, exact aia am vrut sa spun: cindva. Nu demult timp, ca e prea explicit. Multumesc de apreciere.
nici gând nu-mi era că elefantu' meu ludicos cu ochi roși va capta așa comentarii admirative spre absolut - mai să-mi ascund în cereș obrajii la fel de roși ca ochii 'mnealui, elefantului, de mare bucurie mai ales când văzui și cine dădu și/sau nu cu penița aurită dar bine ce le spuse, așa de acerbă sensibilitate ce avui anteșipost pauza aia de care se vorbește și de care frică încă nu-mi e în marea mea puțină conștiență și care socoti pielea fetei verde malachită și nu verde cum era de paris ("faaată verde cu păăru pădure...") P.S. aranjez un pic altfel versurile - de acord cu Virgil (parțial, pentru că nici până la strofa a treia ne e vorba de artă) - boom-ul are loc înainte - e ca mersul pe doua poante, continuarea pare (și chiar este) cam împiedicată - știam dar n-am reușit să mă "lepăd" de nici una din ele - atunci și nici acum, din păcate, recunoscute și deci pe jumătate iertate enigma-tic și cuminte, mulțumesc domniilor voastre adică mulțum și esc
wow! ela, eu zic sa mai citesti inca odata ce ai scris in ultimul comentariu si sa iti acorzi un "respiro" de la... orgoliu. pe bune. "Sunt critici literari care îmi consideră poezia o revelație." ma face sa zimbesc, nu ironic neaparat. Dar din exterior se vede urit, tare urit. Deci, care va sa zica de acum mi-ai dat poarta in casa. Nici nu mai indraznesc sa scriu ceva negativ despre textele tale pentru ca ele, evident pentru critici literari (si te asigur ca eu nu sint) sint revelatii. Iata un mod cum poti sa scapi de comentarii si comentatori pe Hermeneia. wow!
... mi-a plăcut poezia. Sunt câteva imagini care m-au impresionat în mod deosebit, imaginea zilelor cu parfum nostalgic de care nu are nimeni curajul să se atingă, nu chiar perfecte, dar imuabile. Apoi gândurile, cumva prizoniere în încăpere, lipite de tavan - o limită mai presus de care încă nu se pot înălţa şi oarecum 'ale nimănui', având acum o existenţă proprie, pentru că nimeni nu şi le mai adjudecă. O lipsă de intrări sau ieşiri - voită de protagonişti, de aceste gânduri acum autonome sau chiar de cititorul care locuieşte acest poem din când în când. Şi fizicul care uneori nu îţi mai aparţine, alteori chiar te trădează.
Totuşi, termenul de 'duşmani' mi s-a părut un pic dintr-un alt registru, dar poate chiar asta a fost şi ideea.
Ce iritare! Pe care mă tem (vorbă să fie!) c-o s-o găsesc și la alții. Doar că eu numesc asta ideologism (sau, mai bine, îndoctrinare) à l' envers (adică pe dos). Mă și așteptam, de altfel. Dvs., dle Titarenco, vorbiți despre comunism în lozinci foarte asemănătoare (ba chiar mai radicale, dar și mai lipsite de acoperire!) cu cele în care vorbeau comuniștii despre capitalism în anii 50. Cu o singură deosebire: dvs. credeți ce spuneți, ei erau niște șarlatani care jucau un teatru cinic. Dovadă că au întors-o după 1965, ca și după 1989. Nu fiți naiv (sau nu vă faceți că nu înțelegeți): ideea textului e că în România de azi e tot un soi de comunism, doar că unul fără niciun orizont. Un haos provocat cu intenție, ca să se poată fura totul. Inclusiv tot ce s-a creat în timpul comunismului, cu prețul unor suferințe pe care le-am îndurat și eu (și, poate, și dvs.). Chiar dacă am avut privilegiul de a tipări cărți (deloc aliniate ideologic, ba dimpotrivă) și de a câștiga bani pe ele. Altminteri, nu-mi dati mie lectii despre Europa si despre lume, pentru ca la asa ceva ma pricep mai bine ca dvs.
acum am inteles (desi nu sunt neaparat de acord cu "reciproca" :D). trecand peste asta cred ca cel putin pentru naturaletea discursului textul merita apreciat. deci il "insemnez" cu penita. Sorin Ift.
Din popor, (vulg)are... tot aici ajungem, Cristina.
Nichita Stănescu nu a folosit acel cuvânt pe Hermeneia.
Aici nu e o problemă de interpretare/subiectivism.
Te explici prea mult, cu atât mai mult cu cât nu a fost nicio problemă să modifici.
Cam atat. Sper. :)
vena cava inferioara deforma topica lucrurilor nevazute din noi treceam pe liste sintagmele caisilor purtind masti de gaze lacrimogene urdorile orasului mai purtau indecent ploaia acrilica pe trotuare pe rind fiecare incendia panoplia poetului aducind osanale fizicii fluidelor pina cind ereziile din intestine si graffiti articulau anacronic in contratimp facerea lumii dupa marx-engels-lenin the writing on the wall sub patul lui procust se trasau noi frontiere jandarmii cuvintelor macelareau hemoragic farmecul discret al micilor burghezi inghesuiti prin mansarde roz J'y vois plus ton visage J'y vois plus ton regard Sage comme une image cafea croissant distopie ciocolata numarind desuet pina la doi
Alma te rog sa te consideri avertizata a doua oara pentru incalcarea regulamentului. Ai mai avut si alte "iesiri in decor" fata de care am inchis ochii. De acum inainte Consiliul Hermeneia, adica moderatoarea si editorii, fata de care am observat ca ai o pronuntata disconsiderare (si nu am de gind sa discut acum asta), vor decide ce masura se va lua in ce te priveste pe Hermeneia.
merci pentru oprire dar mă tem că nu prea vreau să schimb nimic la poemul acesta. probabil mai trebuie modificat pe alocuri, dar nu obişnuiesc să revin pe texte să le prelucrez.
oricum, apreciez gestul tău.
:)
În principiu boierismul nu ar trebui să aivă nimic în comun cu nazismul. Aș spune că acel numitor comun pe care l-ai găsit, obligarea la purtare de semn !, ține mai curînd de un element definitoriu al balcanismului cu care ne-am căptușit din vremuri pe care le credeam apuse. Din punct de vedere legal, obligația contractuală a editorilor unui site literar de a se iscăli cu o titulatură care include denumirea acelui site pe celelalte site-uri literare, poate fi privită ca o formă de publicitate mascată, mai mult decît atît, ca o modalitate de a se situa cu de la sine putere pe un nivel superior acelor site-uri cărora nu le acordă un beneficiu asemănător și este prin urmare un act de concurență neloială. O astfel de clauză contractuală ilicită, ilegală și care contravine bunelor uzanțe în domeniu, nu poate decît să ducă la nulitatea absolută a acelui contract. Practic contractul semnat de acești editori este lovit de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată de oricine, oricînd. Pe de altă parte, întrucît site-ul Hermeneia nu are o formă juridică de organizare, caracterul acesteia fiind internațional, legea care i se aplică este legea contractului, a convenției prevăzută în Regulament. Regulamentul Comunității literare Hermeneia nu cuprinde clauze exprese de interzicere a folosirii în semnătură a denumirii unui alt site literar, fiind chiar permisiv în această privință. Astfel, consider că membrii comunității care au folosit sau urmează să folosească în condițiile prezente o astfel de semnătură nu pot fi sancționați în nici-un fel. Propun conducerii Hermeneia ca înainte de a lua orice decizie, să aivă în vedere cuvintele unui om care a reușit cu adevărat să facă ceva pentru cei dragi, pentru țara lui, anume: ``Cu pumnul strîns nu se poate da mîna cu cineva`` - Indira Ghandi. Părerea mea este că pentru a împăca lucrurile, ar trebui avută în vedere contribuția membrilor respectivi și ar trebui promovați editori și pe acest site. Astfel titulatura de editor nu ar mai stînjeni cu nimic, iar meritul acestora, contribuția lor, ar justifica pe deplin această titulatură. Cît despre nazismul literar Vigil, iar trag cu urechea la ce spun alții și zic la fel ca ei: `` Cînd cineva nu înțelege o privire, cu atît mai puțin va înțelege o explicație``. Direcția în care vor să pășească membrii acestei comunități este din fericire alta. Cît despre români și românism să nu uităm că este vorba despre o națiune care a trebuit să se descurce în diferite circumstanțe. Și pentru că veni vorba despre evrei, tocmai mi-am amintit ce au făcut românii cînd au fost nevoiți să-i deporteze pe evrei. Dar aceasta este deja o altă poveste, mai amplă.
Haha, mulțumesc, Marina, pentru comentariu. Da, așa este, femeile seamană în mare măsură cu pisicile (și uneori mă întreb dacă bărbații nu "bat" mai mult înspre câini...). Ca să fiu sincer, m-am gândit mai mult la pisicile naturale decât la femei când am scris textul. Pentru pisicile la figurat care m-au impresionat în viață e nevoie de o poezie separată...
frumoasă povestea tinereţii trecută prin cazarmă, cu alternanţa stea-fată, fată-stea şi ideea chitanţelor de benzină devenite caiet cu poezie. finalul, însă, e brusc şi prea aproape de adevăr. aş fi preferat
şi deodată ţi se pare că eşti invincibil, deşi, recunosc că alegerea ta e cea potrivită.
Cristina, nu văd în comm-ul tău decât un pătrat negru. Asta intenționai sai e vreo eroare pe undeva?
Virgil, eu am citit într-un vademecum de finanțe mondiale cum că euroiul ar fi tot un fel de dolar, numai fără indieni, d-aia ziceam de greenspan. Altfel, despre oameni ca el cu urechile mari numai de bine!
Paul, dacă nu vrei, atunci nu le cunoasce! Nu e obligatoriu...
Margas
probabil ar fi fost un titlu mai reusit „oraş apocaliptic roz”. Expresia asta mă va urmări multă vreme. Probabil că mă va face să mă aventurez odată să îl văd. Un poem ca o pictură cu paste groase și nepotolite. Privești și nu reușești nicicum să te hotărăști dacă e impresionism sau expresionism.
Eu, după cum știi, nu prea sunt niciodată de acord cu modificările "la cererea publicului". Varianta primă era mai bună; sau, poate: "cu mintea". Pentru că poți asculta și cu inima. Eu cred că despre asta e vorba.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
ironia e aici ,, și cum se cântă'' ..adica de ce ...cum se canta? in conditiile in care e un text poetic? faptul ca am sters expresia in araba nu stiu ce demonstreaza pt tine dar pt mine indubitabil semnifica ... o cale de a evita discutii sterile si cu iz de praf de pusca literara... /Oricum, cred că nu se valsează pe ,,cantece pentru hisham'' , indiferent de partener. E ca și cum ai dansa Strauss arăbește./ cantece pentru Hisham e titlul unei colectii de poezie si in acelasi timp o dedicatie... daca te uiti in urma mai am texte cu subtitlu in limba araba si nu s/a scandalizat nimeni, in alta ordine de idei ai idei preconcepute si iarta/ma ca/ti spun, un unghi de vedere ingustat din punctul in care privesti lumea... valsand cu fiara e o metafora, iubirea e o fiara ...un tigru care te sfasie bland ... iar titulatura colectiei e corecta si onoranta. cu putina educatie si un arab poate valsa, nu e cazul sa deschid paranteze ex catedra, daca vei citi atent continutul textului , subtitlul si vei revedea titlul vei vedea ca totul are o logica in discurs si dedicatie, implicit numele colectiei.
pentru textul : valsând cu fiara deda, a fost destulă gheață la Pogor - ce-i drept, mai mult în pahare, după Virtualia, ceea ce bine până la urmă-i, textul a fost scris înainte, însă, cu mult, pe vremea când râdeam de gheață, iar în Pod pocneau muguri, mulțumesc
pentru textul : are voie iarna cuburi? deDraga mea, acest spațiu este public, atât timp cât ai fost admis pe site, ai dreptul (și obligația?) de a face literatură. Personal, cred că, pentru a scrie bine, e nevoie, pe lângă o cultură solidă, și de un dram de talent. Permite-mi să îți dau un sfat - să înnozi toate acele însemnări într-un jurnal, în proză, pentru că sunt sigură că ai de dezvăluit cititorului descrieri și senzații din frumoasele tale călătorii. Aștept să citesc un astfel de jurnal semnat de tine, fie și cu pseudonimul ales.
pentru textul : Ruines de Rome detinand cont de titlu, care anunta un discurs lejer, nonsalant si nefinisat, eu zic ca sunt ok acele repetitii in economia textului, ironic si autoironic. iar usile egiptenilor mie imi suna excelent, stiind ca beduinii si cei saraci nu aveau usi ci doar cort. iar citatul din comul meu, cine cunoaste stie...in fine
uite ce a iesit, la sugestiile tale:
L-am visat pe Isus. Era
în Egipt, călărea un băț și striga:
“-I-haa, i-haaa, i-haaa!”
Înainte de asta, trăgea cu urechea printre uluci.
Ele înverzeau deîndată, iar din crăpăturile lor
se umflau portocale, lămâi.
Atunci ieșea omul în prag
și-l lua frumușel de-o ureche deoparte:
- Nu ți-e rușine, om bătrân, nu ți-e rușine?
Ia du-te, du-te-ncolo, valea!
Și Isus se ducea, nu zicea nu.
La următoarea intrare, iar își sălta bățul,
își potrivea pe chelie coronița din flori de catus
se bătea peste cămașa de praf,
turna un fir de-apă în cap
îmi făcea cu ochiul și iar
“-I-haaa, i-haaaa!”
Mi-am zis atunci, cu încredere :
“Dacă vine la mine, dacă bate, eu îi deschid:
îl trag înăuntru, îi dau ceva să îmbuce, îi torn un pahar strașnic de vin
Iar după aia, din vorbă în vorbă, îl întreb din
tinerețile lui, despre Golgota și toate alea.”
Și a venit Domnul la ușa mea.
Și-am deschis-o.
Dar ușa mea s-a deschis rău,
s-a deschis pe dinăuntru, mă jur.
Pe dinăuntrul Lui, nu al meu
Și acolo se ciopleau două cruci din cactus,
cu miros de lămâi.
Într-o clipă am văzut totul și-am auzit,
am auzit un glas din amvon:
“Pe cine vreți să vi-l dau: pe Isus?
Sau pe el?”
Și omul acela arăta către mine.
Am trântit ușa, am trântit-o.
Pot face asta, mi-am zis. Sunt în vis
Iar de acum înainte, îl iau de urechi.
Îi amintesc de chinurile iadului,
de noi toți.
Și la mama lui îl trimit.
Azi, mi-am amintit visul,
pentru textul : Se făcea că... dem-am gândit să trec pe la tine, să-ți spun.
Uite, mi-am luat și cactus!
Uite, îți voi spune, uite ce cactus!
Îl trântesc în mijlocul mesei
apoi o iau înspre baie,
să-mi scot nisipul din șlap
să mă spăl pe mâini și să-mi așez părul.
Tudor, ce înțelegi tu prin literatura adevărată? Știi, îmi pare că se repetă un dialog în care cineva susține arta pentru artă iar altcineva arta cu tendință. Să mă fac înțeles, după cum te-am înțeles bine în intenția remarcabilă (pentru mine) de a aprecia și versul clasic.
pentru textul : domnule Labiș deContextul imediat al poeziei lui Labiș, Moartea căprioarei, este o vânătoare în care un copil (precoce) nu înțelege de ce trebuie să facă, adică de ce să mănânce dintr-un animal nevinovat, iar emoția este împinsă în extrem până la antiteza verbelor a mânca și a plânge. Bun. După mine, aceasta este acea esență care rămâne, cum spuneai tu. Dar, tot vorba dumitale, trăim alte vremuri. Vremuri în care îmi pare mult mai dramatic și sensibil să constați același lucru în fața unei conserve de pește, ori în fața unui grătar. Pentru că lipsește atmosfera aceea, pentru că ea a fost în autorul textului, fără sprijin intens cum e în cadrul prefigurat de Labiș. Este mult mai greu să pescuiești cu undița decât cu năvodul.
Acum, referitor la progresul în literatură, îmi aduc aminte un dialog al lui Țuțea cu un prieten proaspăt trecut la creștinism în care îl întreabă: ei cum e?/ Sunt creștin, am evoluat!/Nu, doar te-ai luminat! îi răspunde Țuțea. Și în artă, eu cred că e vorba despre o iluminare mai degrabă decât de un progres, deci și aici sunt de acord cu tine.
Despre timbrul original la Labiș, permite-mi să am opinia lui N. Manolescu.
Despre poetul copil... era un activist convins și foarte stimulat, avea prestație și era respectat ca un bun orator. Iar de pe la vârsta lui mulți își încep maturitatea.
Revin însă la Shakespeare și Iliada, este de la sine înțeles că valoarea le este incontestabilă. Dar fii sincer cu tine... de când nu ai mai citit din Iliada, sau un sonet de Shakespeare? E drept, ne mai urcăm în trăsuri când suntem romantici, dar nu plecăm cu ele în Canada. Hugo e la fel de valoros pentru mine ca Voltaire... dar Tolstoi nu are egal. Prin urmare, valorile în timp își au rostul lor, acela de a ne motiva să gândim mai mult și mai frumos (poate, zic), le apreciem valoarea, dar uităm să ne raportăm la ele.
Iar concluziv, mulți nu știu prin ce un text este literatură sau buletin meteorologic, nu au bazele teoretice pentru asta.
Cam asta vreau să spun și îți mulțumesc pentru tonul profesoral, doar asta ești și nu numai...
cu gând bun!
- prund - nu "parcă", sigur e din alt film lexical, dar eram in pană de idei
pentru textul : Boală de- topica am schimbat-o, mulțam de sugestie
- o să „revăd” și „abea”
Scrisorile lui Vlad Turburea plac femeilor, în mod special, pentru că elementul iubirii la autor este femeia. Şi cum femeia este dornică să afle cât mai multe despre ea, de la un el, iată că există scriitorul care să scrie pentru ea si ea să se regăsească acolo. Ea, ca simbol ori ba, vrea să ştie cât mai multe despre ea, (deşi le ştie!) să i se spună verzi şi uscate, multe, multe laude, chiar şi minciuni dar ea să fie cea mai frumoasă şi cea mai bună din lume, cea mai importantă din univers, şi iată, există scriitorul care să scrie pentru ea si ea să se regăsească acolo . Puţini scriitori slăvesc în chip atât de tandru această fiinţă. Sfera imaginarului este la limita dintre imposibil şi ideal, dacă idealul are formă, atunci femeia lui Vlad Turburea are formă, dacă imposibilul îl putem percepe ca obiect, ca palpabil, atunci imposibilul lui Vlad Turburea este posibil. Ruşinos este momentul în care cititorul este surprins cu veioza aprinsă sub plapumă. Exact, este vorba tot despre ea, ea surprinsă cu veioza aprinsă sub plapumă în drum spre Okinawa, cum altfel. Vin cu un exemplu, la întâmplare, din scrisoarea drumului spre Okinawa: “îmi amintesc draga mea. de fapt erai bolnavă şi te-am dus în braţe pînă la poartă. să-mi laşi mîna ta sub rochiţă între genunchi acolo e locul ei.”
“Acolo e locul ei”, locul Ei aşezat, nimic urât, vulgar, toată delicateţea exprimării rochiţei, genunchiului ei, acolo e locul EI. Autorul se pare că este un bun cunoscător al psihicului feminin, altfel de ce ar minţi atât de frumos. Retoric, nu? Dar femeilor, tocmai ce am spus, le place uneori minciunea dacă vine spre folosul ei şi nu ar fi o minciună decât de faţadă pentru că, de fapt, fără să ştie, un el, ajută partea sentimentală a lucrurilor să creeze frumosul şi înălţătorul în femeie. O minciună cu folos.
Nu ai ce reproşa unui astfel de text. Poate doar virgula să fie pusă în anumite locuri, pentru o mai bună omogenizare a frazei, dar sunt un cititor femeie, deci trebuie să cârcotesc.
Glumă ori nu,
pentru textul : drumul spre Okinawa deVlad Turburea, sper să ajung suficient de mare încât să pot, să-mi permit, să-ţi fac o cronică la scrisorile astea.
Râd/Lângă peniţă/E o periniţă/Cine va da de Ea/Acolo se va îmbăta.
eu nici astăzi nu știu ce e aia o lemă. întotdeauna m-a dus cu gîndul undevă între ideea de lamă și limonadă. așa că nu am înțeles partea a doua și nici nu știu despre ce cuvînt se face vorbire. prima parte intrigă și te face să te gîndești la tot felul de lucruri pe care nu le-ai spune cu voce tare. dar tocmai de aia ai gîndul, ca să nu audă lumea ce lascivități ascunzi acolo. la ultima parte mi-a plăcut cel mai mult cuvîntul sumară. deși e puțin ironic de vreme ce partea aceea este cea mai mare din text. dar îmi trece zîmbetul cînd dau din nou de sînge și țipete. e ceva puțin kinky cu textul ăsta. un fel de semi-erotism gothic. din nou roșu pe alb. aș spune mai multe dar zic din nou că e mai bine să rămînă acolo, acolo unde cuvintele nu se aud.
pentru textul : Cuvinte inventate. Hemoglife deBobadil am corectat pe ixci pe colo. Din ce stiu eu, ambele forme sint acceptate si "masa" si ma-sa". Iar acolo, la demult, exact aia am vrut sa spun: cindva. Nu demult timp, ca e prea explicit. Multumesc de apreciere.
pentru textul : despre moarte și alte obsesii denici gând nu-mi era că elefantu' meu ludicos cu ochi roși va capta așa comentarii admirative spre absolut - mai să-mi ascund în cereș obrajii la fel de roși ca ochii 'mnealui, elefantului, de mare bucurie mai ales când văzui și cine dădu și/sau nu cu penița aurită dar bine ce le spuse, așa de acerbă sensibilitate ce avui anteșipost pauza aia de care se vorbește și de care frică încă nu-mi e în marea mea puțină conștiență și care socoti pielea fetei verde malachită și nu verde cum era de paris ("faaată verde cu păăru pădure...") P.S. aranjez un pic altfel versurile - de acord cu Virgil (parțial, pentru că nici până la strofa a treia ne e vorba de artă) - boom-ul are loc înainte - e ca mersul pe doua poante, continuarea pare (și chiar este) cam împiedicată - știam dar n-am reușit să mă "lepăd" de nici una din ele - atunci și nici acum, din păcate, recunoscute și deci pe jumătate iertate enigma-tic și cuminte, mulțumesc domniilor voastre adică mulțum și esc
pentru textul : Gioconda și Elefantul dewow! ela, eu zic sa mai citesti inca odata ce ai scris in ultimul comentariu si sa iti acorzi un "respiro" de la... orgoliu. pe bune. "Sunt critici literari care îmi consideră poezia o revelație." ma face sa zimbesc, nu ironic neaparat. Dar din exterior se vede urit, tare urit. Deci, care va sa zica de acum mi-ai dat poarta in casa. Nici nu mai indraznesc sa scriu ceva negativ despre textele tale pentru ca ele, evident pentru critici literari (si te asigur ca eu nu sint) sint revelatii. Iata un mod cum poti sa scapi de comentarii si comentatori pe Hermeneia. wow!
pentru textul : patru puncte de vedere de... mi-a plăcut poezia. Sunt câteva imagini care m-au impresionat în mod deosebit, imaginea zilelor cu parfum nostalgic de care nu are nimeni curajul să se atingă, nu chiar perfecte, dar imuabile. Apoi gândurile, cumva prizoniere în încăpere, lipite de tavan - o limită mai presus de care încă nu se pot înălţa şi oarecum 'ale nimănui', având acum o existenţă proprie, pentru că nimeni nu şi le mai adjudecă. O lipsă de intrări sau ieşiri - voită de protagonişti, de aceste gânduri acum autonome sau chiar de cititorul care locuieşte acest poem din când în când. Şi fizicul care uneori nu îţi mai aparţine, alteori chiar te trădează.
Totuşi, termenul de 'duşmani' mi s-a părut un pic dintr-un alt registru, dar poate chiar asta a fost şi ideea.
Numai bine!
pentru textul : confesiune de ianuarie deCe iritare! Pe care mă tem (vorbă să fie!) c-o s-o găsesc și la alții. Doar că eu numesc asta ideologism (sau, mai bine, îndoctrinare) à l' envers (adică pe dos). Mă și așteptam, de altfel. Dvs., dle Titarenco, vorbiți despre comunism în lozinci foarte asemănătoare (ba chiar mai radicale, dar și mai lipsite de acoperire!) cu cele în care vorbeau comuniștii despre capitalism în anii 50. Cu o singură deosebire: dvs. credeți ce spuneți, ei erau niște șarlatani care jucau un teatru cinic. Dovadă că au întors-o după 1965, ca și după 1989. Nu fiți naiv (sau nu vă faceți că nu înțelegeți): ideea textului e că în România de azi e tot un soi de comunism, doar că unul fără niciun orizont. Un haos provocat cu intenție, ca să se poată fura totul. Inclusiv tot ce s-a creat în timpul comunismului, cu prețul unor suferințe pe care le-am îndurat și eu (și, poate, și dvs.). Chiar dacă am avut privilegiul de a tipări cărți (deloc aliniate ideologic, ba dimpotrivă) și de a câștiga bani pe ele. Altminteri, nu-mi dati mie lectii despre Europa si despre lume, pentru ca la asa ceva ma pricep mai bine ca dvs.
pentru textul : Mitul lui Sisif deacum am inteles (desi nu sunt neaparat de acord cu "reciproca" :D). trecand peste asta cred ca cel putin pentru naturaletea discursului textul merita apreciat. deci il "insemnez" cu penita. Sorin Ift.
pentru textul : primul pas despre care denu banal, dragule, prea multe scene rurale, sau mi se pare mie...
pentru textul : vor turna peste mine, în loc de asfalt, o placă de cer deDin popor, (vulg)are... tot aici ajungem, Cristina.
pentru textul : în care discul se zgârie deNichita Stănescu nu a folosit acel cuvânt pe Hermeneia.
Aici nu e o problemă de interpretare/subiectivism.
Te explici prea mult, cu atât mai mult cu cât nu a fost nicio problemă să modifici.
Cam atat. Sper. :)
vena cava inferioara deforma topica lucrurilor nevazute din noi treceam pe liste sintagmele caisilor purtind masti de gaze lacrimogene urdorile orasului mai purtau indecent ploaia acrilica pe trotuare pe rind fiecare incendia panoplia poetului aducind osanale fizicii fluidelor pina cind ereziile din intestine si graffiti articulau anacronic in contratimp facerea lumii dupa marx-engels-lenin the writing on the wall sub patul lui procust se trasau noi frontiere jandarmii cuvintelor macelareau hemoragic farmecul discret al micilor burghezi inghesuiti prin mansarde roz J'y vois plus ton visage J'y vois plus ton regard Sage comme une image cafea croissant distopie ciocolata numarind desuet pina la doi
pentru textul : măcelaria literară deAlma te rog sa te consideri avertizata a doua oara pentru incalcarea regulamentului. Ai mai avut si alte "iesiri in decor" fata de care am inchis ochii. De acum inainte Consiliul Hermeneia, adica moderatoarea si editorii, fata de care am observat ca ai o pronuntata disconsiderare (si nu am de gind sa discut acum asta), vor decide ce masura se va lua in ce te priveste pe Hermeneia.
pentru textul : story of a city demerci pentru oprire dar mă tem că nu prea vreau să schimb nimic la poemul acesta. probabil mai trebuie modificat pe alocuri, dar nu obişnuiesc să revin pe texte să le prelucrez.
pentru textul : trembling deoricum, apreciez gestul tău.
:)
Singurul lucru de care sunt sigura pe lumea asta e poezia.
pentru textul : să nu declari iubire înghițitorului de suflete deTextul... e mai bine scris ca de obicei.
pentru textul : închisoare de săpun deÎn principiu boierismul nu ar trebui să aivă nimic în comun cu nazismul. Aș spune că acel numitor comun pe care l-ai găsit, obligarea la purtare de semn !, ține mai curînd de un element definitoriu al balcanismului cu care ne-am căptușit din vremuri pe care le credeam apuse. Din punct de vedere legal, obligația contractuală a editorilor unui site literar de a se iscăli cu o titulatură care include denumirea acelui site pe celelalte site-uri literare, poate fi privită ca o formă de publicitate mascată, mai mult decît atît, ca o modalitate de a se situa cu de la sine putere pe un nivel superior acelor site-uri cărora nu le acordă un beneficiu asemănător și este prin urmare un act de concurență neloială. O astfel de clauză contractuală ilicită, ilegală și care contravine bunelor uzanțe în domeniu, nu poate decît să ducă la nulitatea absolută a acelui contract. Practic contractul semnat de acești editori este lovit de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată de oricine, oricînd. Pe de altă parte, întrucît site-ul Hermeneia nu are o formă juridică de organizare, caracterul acesteia fiind internațional, legea care i se aplică este legea contractului, a convenției prevăzută în Regulament. Regulamentul Comunității literare Hermeneia nu cuprinde clauze exprese de interzicere a folosirii în semnătură a denumirii unui alt site literar, fiind chiar permisiv în această privință. Astfel, consider că membrii comunității care au folosit sau urmează să folosească în condițiile prezente o astfel de semnătură nu pot fi sancționați în nici-un fel. Propun conducerii Hermeneia ca înainte de a lua orice decizie, să aivă în vedere cuvintele unui om care a reușit cu adevărat să facă ceva pentru cei dragi, pentru țara lui, anume: ``Cu pumnul strîns nu se poate da mîna cu cineva`` - Indira Ghandi. Părerea mea este că pentru a împăca lucrurile, ar trebui avută în vedere contribuția membrilor respectivi și ar trebui promovați editori și pe acest site. Astfel titulatura de editor nu ar mai stînjeni cu nimic, iar meritul acestora, contribuția lor, ar justifica pe deplin această titulatură. Cît despre nazismul literar Vigil, iar trag cu urechea la ce spun alții și zic la fel ca ei: `` Cînd cineva nu înțelege o privire, cu atît mai puțin va înțelege o explicație``. Direcția în care vor să pășească membrii acestei comunități este din fericire alta. Cît despre români și românism să nu uităm că este vorba despre o națiune care a trebuit să se descurce în diferite circumstanțe. Și pentru că veni vorba despre evrei, tocmai mi-am amintit ce au făcut românii cînd au fost nevoiți să-i deporteze pe evrei. Dar aceasta este deja o altă poveste, mai amplă.
pentru textul : boierismul sau nazismul literar deRaluca, mulţumesc pentru citire şi mă bucur dacă textul a stârnit interes.
pentru textul : amintirea deHaha, mulțumesc, Marina, pentru comentariu. Da, așa este, femeile seamană în mare măsură cu pisicile (și uneori mă întreb dacă bărbații nu "bat" mai mult înspre câini...). Ca să fiu sincer, m-am gândit mai mult la pisicile naturale decât la femei când am scris textul. Pentru pisicile la figurat care m-au impresionat în viață e nevoie de o poezie separată...
pentru textul : Mâțâli dede ce nu apare la remarcate? e un text mult mai bun decât lagăre şi alte belele din lista de remarcate.
pentru textul : îngeri sub cărămizi defrumoasă povestea tinereţii trecută prin cazarmă, cu alternanţa stea-fată, fată-stea şi ideea chitanţelor de benzină devenite caiet cu poezie. finalul, însă, e brusc şi prea aproape de adevăr. aş fi preferat
şi deodată ţi se pare că eşti invincibil, deşi, recunosc că alegerea ta e cea potrivită.
pentru textul : aşa a fost viaţa ta deCristina, nu văd în comm-ul tău decât un pătrat negru. Asta intenționai sai e vreo eroare pe undeva?
pentru textul : Crăciun crizat - 2011 deVirgil, eu am citit într-un vademecum de finanțe mondiale cum că euroiul ar fi tot un fel de dolar, numai fără indieni, d-aia ziceam de greenspan. Altfel, despre oameni ca el cu urechile mari numai de bine!
Paul, dacă nu vrei, atunci nu le cunoasce! Nu e obligatoriu...
Margas
probabil ar fi fost un titlu mai reusit „oraş apocaliptic roz”. Expresia asta mă va urmări multă vreme. Probabil că mă va face să mă aventurez odată să îl văd. Un poem ca o pictură cu paste groase și nepotolite. Privești și nu reușești nicicum să te hotărăști dacă e impresionism sau expresionism.
pentru textul : Mor pomii Tel Avivului deEu, după cum știi, nu prea sunt niciodată de acord cu modificările "la cererea publicului". Varianta primă era mai bună; sau, poate: "cu mintea". Pentru că poți asculta și cu inima. Eu cred că despre asta e vorba.
pentru textul : nu suport vara asta verde-gălbui deaş vrea să văd ceva pe site scris de Emilia Zăinel. m-ar intriga!
pentru textul : ”Serile artgotice” la Cisnădioara, februarie 2010 dePagini