un text excelent. remarc tocmai evitarea parodiei printr-un paradox al tragicului.

ma tenteaza sa mai dau o penita, dar sa nu bata la ochi. cred ca ar trebui sa fie o categorie speciala pentru scrierile tale. da, domnule virgil titarenco, scrii bine, tot mai bine

departe de mine gandul de a desconsidera capacitatea vreunui posibil cititor. acea exprimare nu se doreste a fi explicativa, ci pur si simplu, concluziva. de altfel, repetarea unor cuvinte utilizate la inceputul textului, are rolul (in viziunea mea asupra acestui textulet) de a "inchide cercul" unei intamplari povestite frust, fara incercarea (foarte atractiva pentru mine, de altfel) de a "ascunde" vreun sens, vreo alternativa.
altfel, nu pot decat sa va admir incapatanarea de a gasi si ceva calitate prin noianul de texte obscure cu care va asaltez de ceva timp.
si mai pot ceva. sa va multumesc. fara nici cea mai mica urma. de ipocrizie.

Mai știi cum ne ploua acolo, lângă gardul electrificat al Zonei? Ce a fost mai întâi, textul sau fotografia? Se completează atât de bine! El, "hoțul", disperat că lumea nu-și dorește decât putere și faimă. El știe că-i poate face fericiți, dar ei nu știu ce-și doresc. E o poezie despre un mizantrop îndrăgostit de... oameni. De aceea îi îmbrățișează cu umbra. O poezie filosofică, plină de sens, de miez; ai din ce mușca aici. Interesantă această substituire umbră-culoare; surprinde subtil acea "nesiguranță" perpetuă a umbletului-litanie, o pendulare nesfârșită între sensuri, spre aflare. Contrastul iubiri - ocnași, apoi "pereții" și "gratiile" depășite doar de umbră/vis ca "formă a unui bărbat fericit", aduc accente tocmai ale acestei viziuni caleidoscopice, coloristice, asupra unei realități schizoide. Imaginea finală e de o extraordinară forță poetică sugerând un efort dincolo-de-uman de a trece dincolo de toate cicatricile pe care "și le privește". Nimic nu ar fi fost la fel de puternic, nici "până la os", "până la sânge", până la nu știu ce. Acest "până la sare" face saltul de la cuplul om-animal (lingerea animalică a drobului de sare), la cuplul om-supraom (netezirea asperităților muribunde dintre om și umbra sa cea fericită).

Nu știu dacă-ți mai amintești. Dar, în urmă cu câtva timp, când la Deko se repeziseră toți asupra ta să, te desființeze, cred că am fost singurul care am spus că, dacă-ți vei curăța de zgură textele, vei ajunge să scrii poezie. Fără a renunța la enunțuri șocante, acum ele se leagă într-o prozodie care se desfășoară firesc de personal și ne banal. Dovadă și textul de față. Ca și altele din ultimul timp.

De obicei nu-mi plac poemele cu iz de Craciun, dar asta mi-a atins o coarda. Un poem realistico-idealist, bine echilibrat si actual, de ce nu?! Mi-a placut mult, in mod integral, de aceea ofer semnul meu :)

a, si sa nu uit: Merry Christmas and a happy new year! :)

Silvia, vad ca indemnul meu il ignori...:) desi am incercat sa nu sune catusi de putin ofensator. pot sa intreb de ce?

" este libertatea mea ca individ, dacă vrei, să spun atât: îmi place cum scrie Vlad Turbure, îmi place filosofia lui Cioran, îmi place Lucian Blaga, îmi place că Nichita Stănescu nu este glorios precum Dante, îmi place Pleşu, etc."

nu iti ingradeste nimeni libertatea, eu va rog doar, si pe tine si pe Cristina, sa justificati penitele, pentru ca asa trebuie. atat.

Alt poem reusit. Dar mi-e lene sa-l mai comentez

oare vom putea vreodată să ne eliberăm de aceste temeri. de teama „datului cu puterea”? puterea cui? ce putere? ce „pot” face eu? ce ”vă pot face” eu? ce vă pot da sau lua eu? am senzația că trăim (continuăm să trăim) o tragedie kafkiană. și nu resping prin asta teama margăi ca fiind neautentică. tocmai faptul că e autentică mă ucide. cînd am început hermeneia acum cinci ani și jumătate am făcut-o tocmai cu această dorință, cu această obsesie idealistă. a unui spațiu altfel. altfel mai ales din acest punct de vedere. am plecat atunci dintr-un alt spațiu, de pe un alt site, tocmai din cauza acestei lehamite. lehamitea față de puterea căreia îi place să fie lingușită și care împarte pomeni la milogii și norodul care o adulează. lehamitea față de obsedanta deprindere a plecăciunii și temenelelor, a convingerii că dacă vrei să urci cu o treaptă pe un fel de scară imaginară a absurdului trebuie să pupi în cur cu sîrguință. am vrut să să fie altfel și cu siguranță am fost numit și chiar s-a scris despre mine că sînt dictator, că domin, că stăpînesc ca un tiran, tocmai pentru că în anumite momente mi-am pierdut răbdarea să tot aștept ca în mod natural oamenii să își îndrepte spinarea. poate că am fost dictator în încercarea mea de a-i ajuta să fie drepți, să fie liberi și responsabili. am mai spus-o de zeci de ori poate: nimeni care a fost sau este pe hermeneia nu poate să spună că a obținut ceva de la mine pentru că m-a lingușit. și nimeni, absolut nimeni nu poate să spună ca a fost ostracizat sau nedreptățit de mine pentru că și-a exprimat opinia negativă față de ceva scris de mine. dau un premiu la primul care poate identifica cu dovezi o astfel de întîmplare. ba mai mult, de cele mai multe ori mi-am exercitat dreptul de veto pentru a nu sancționa (deși ar fi fost corect) un anumit membru hermeneia care m-a jignit sau m-a atacat la persoană. am făcut absolut tot ce a fost omenește posibil ca să nu se poată niciodată spune că pe hermeneia puterea politică, administrativă a avut vreodată vreo atingere asupra unei judecăți de natură artistică oricît ar fi fost ea de mică. și totuși temerile și apucăturile fanariote sînt tot acolo. nimeni nu își dă seama cît de mult mă afectează asta.
da, textul de mai sus probabil nu este perfect scris. poate că cineva ar putea să scrie un îndrumar pentru asta. deși mă tem că există tot felul de reguli și soluții contradictorii. am încercat să fiu „creativ” cînd nu am știut. nu am pretenția a fi un prozator. după cum nu am pretenția a fi un poet. tocmai de aceea dacă va fi să public vreodată pe hîrtie voi avea nevoie de un editor.

Îmi place căutarea de sine provocată, se pare aici, în urma unei ,,plimbări" printr-un cimitir. Alternanţa dintre descriere şi introspecţie, îmbinarea între firesc şi metaforă, simbol şi evidenţă dau textului profunzime, lirism şi îndeamnă la aceleaşi căutări şi chiar regăsiri.
Remarc pentru puterea de sugestie:
,,baston cu mânerul de şarpe"
,,flori uscate și păienjeniș cât să cuprindă un trup înghițit de oase"
,,eram demult fereastra mută la o casă cu prea mult pământ în spate"
De asemeni, şi titlul cred că e foarte bine gândit.
Un text care m-a pus pe gânduri... Poate ar trebui să merg mai des printr-un cimitir. Acolo gândurile sunt un pic altfel.

Ela, acum am citit un comentariu al tău, care fusese postat între comentariile mele aici și îl sărisem. Îți respect opinia, dar permite-mi să nu fiu de acord cu toate sfaturile tale. Nu știi tu ce va fi peste 6 luni pe Hermeneia. Lucrurile evoluează rapid pe internet, de 7 ori mai repede decât în real, după o statistică a cuiva, nu îmi amintesc numele acum. Pe mine nu m-ar fi deranjat dacă nu aș fi fost în nici o clasificare, aș fi considerat și respectat opinia celui care a realizat-o. Fiecare cu părerea sa. Nu este o clasificare "literară", ci o "părere personală și subiectivă". Și, vorba lui Cailean, puteam scrie și despre țigări, dar ce noroc, sunt anti-fumat și nimeni, încă, nu își stinge țigara pe net.

poezia si sahul - finalurile:) lipsea un „să”:) multam, Raul Coldea, zile bune iti doresc!

Silvia, am corectat. Mulţumesc pentru gânduri. După cum se vede, întotdeauna opiniile sunt diferite, sau împărţite. Sau aproape.

Îmi primul rând, îmi place titlul. Apoi, ritmul pe care îl induci. Finalul mi-a plăcut. Ai totuși strecurată în text o contradicție mică, și-anume: „bolta rece supura spre mine„ - dacă bolta(indiferent care) supurează, atunci numai rece nu poate fi. Și în general, în contextul poemului, acel termen medical pare a fi din altă poveste.
doar o părere. Eugen.