nu am incercat rima si nici nu am cautat ritmul, emiemi. am incercat sa slujesc, sustin sau sa evidentiez titlul poemului si sa-l "adun/scriu cu forta/obligat" in aceasta forma. in ceea ce priveste poetizarea, parca am mai spus undeva, nu inteleg de ce trebuie sa renunt tocmai la esenta poeziei? daca renuntarea la poetizare este un curent care incearca sa construiasca poezia lipsind-o de parfumul vechi și dulce al lirismului, eu nu sunt un adept al acestei idei. marturisesc, insa, ca nu imi place nici sa raman un sentimentalist, si consider ca trebuie imbinat poeticul poeziei cu modernismul si contemporanitatea ei. mulșrumesc pentru constanta trecere, emiemi.

A.A.A. - citeste regulamentul. IN INTREGIME. - gindeste-te cind citesti - apoi vino si intreaba-ma daca tot n-ai priceput si am sa iti explic. dar atita timp cit nu catadicsesti sa il citesti, si implicit nici sa il respecti banuiesc, faptul ca nu pricepi nu reprezinta vina nimanui decit a celui care te priveste din oglinda

nu inteleg...ma ajuti?

imaginea asta poetică "în întâmpinarea ploii" e împrumutată puțin de la Nuța Crăciun "anotimp interzis" (palmele mele pleacă/seară de seară/în întâmpinarea ploii)???

"în o mie de vise suicidale am să-mi vărs apa stătută ce o port în minte" - aș fi zis "în mine" :) n-am înțeles prea bine comparația cu eticheta (poate îmi explici?), însă a fost o lectură interesantă. voi reveni.

remarc:
„haina e o fereastră între aer şi nud
din inimă bătăile privesc în afară
mirate de ce atâta distanţă e necesară vieţii”

e greșeala mea, Adrian! probabil că afirmând "e multă împovărare" A. aka Andu (nu e reglată pecetea), la lumina lumânărelelor (în stânga pentru vii, în dreapta pentru morți) dintr-un adânc de noapte, a concis prelung cele de mai sus. de unde se deduce și ciocnirea frontală cu skype et blah blah. îi mulțumesc pentru aplecare!

Este nevoie de mult talent pentru a materializa prin cuvant repere ale unor astfel de experiente. Eu nu am reusit niciodata decat sa sugerez, poate doar sa aproximez palid astfel de trairi. Te felicit pentru ca tu reusesti mai mult.

interesant

Textul are textura unui crochiu interior al Nostalgiei...oare merită devoalată acea parte din noi sensibilizată la maximul existențelor noastre? Deosebit finalul: "a lua, așa, câțiva oameni, vii sau transparenți, a-i așeza lângă tine fiecare în parte, fiecare cu ale lui, în parte, lângă tine, apoi a simți lângă care din ei poți trece, așa, o viață, două tu însuți precum lângă El, Jesus, tu însuți" Acest fragment-final de altfel, nu știu de ce, mi-a amintit de poeta mea preferată, Ileana Mălăncioiu, cu poemul: "Le dernier souvenir l’espace dévorait en soi toutes les choses silencieusement je les suivais encore du regard jusqu’à l’endroit où l’on ne voit plus rien comme dans les flancs d’un animal incolore qui épuise le monde et demeure affamé au moment même où il avale tout, jusqu’au dernier être vivant jusqu’à la roche finale ayant servi de tombeau à un homme et jusqu’à la croix posée sur ses épaules une dernière fois épouvantés nous attendions notre tour l’heure approchait fantastique et sévère l’espace dévorait en soi toutes les choses et impuissants nous le regardions faire." și nu știu de ce (sau poate știu deja), în limba franceză... Peniță pentru feed-back.

- să te familiarizezi cu regulamentul!

- să te rezumi la a posta cel mult un text pe zi!

- să nu mai foloseşti abuziv butonul "atenţie editor"!

- să foloseşti diacritice!

Mulţumesc şi bun venit!

Cezar, știu că e greu... dacă ar fi ușor toată lumea ar face, nu?
Dar dacă zici că ai destui cititori eu urmez sfatul tău din finalul comm-ului și nu te voi mai citi că am ce citi crede-mă.
Dacă însă ai scris comm-ul la repezeală sau la modul sunt bărbat dar mă tratez, poate te mai citesc... însă nu fără specificații clare din partea ta în acest sens ca să nu îmi pierd timpul cu tine degeaba.
În rest... pe viitor nu te grăbi să faci afirmații mai ales în legătură cu oamenii care scriu de o vreme mai îndelungată, sunt și eu dar sunt mult mai mulți pe aici și mai importanți ca mine la toate capitolele crede-mă. Mai multă prudență nu strică niciodată. Cam ca atunci când faci dragoste și nu vrei să (te) termini prea repede.
Iar în rest, cel mai important lucru în viață e să nu rămâi prost.
Restul e un mizilic.
Andu

Obsedantă această temă, cel puţin pentru mine. Ani de zile mi-am pus întrebări, am căutat răspunsuri în cărţi, în oameni, în mine însumi. În ultima vreme nu mai pun întrebări, nu mai aştept răspunsuri. Vreau să înţeleg, în profunzime, şi înţelegând să accept (??!!), ca pe un dat, acest comportament – manifestare – stare de Iudă. Cred că, încă de la începuturile sale, omenirea a avut parte de trădători şi de trădare. Se pare că acest avatar i-a fost inoculat omului odată cu blestemul ancestral. De mii de ani, metoda nu s-a modificat prea mult, chiar dacă tehnicile s-au perfecţionat, strategia a rămas aceeaşi!!
Se presupune că trădarea Iscarioteanului a dus la naşterea unei dogme noi. Poate fi asta o motivaţie, un argument, o scuză?? Dacă da, atunci nu acelaşi lucru putem spune despre trădătorul modern. Acesta este stăpânit de egoism, plin se sine şi incapabil de a-şi recunoaşte culpa, asemenea trădătorului biblic. Fără scrupule, închinător la “viţelul de aur” calcă în picioare tot ce-i iese în cale. Adesea se dă drept victimă. Este răzbunător, foloseşte căii oculte pentru atingerea scopului. Este total lipsit de conştiinţă. Am putea spune, că între conceptul biblic şi cel modern, privind acest tip de personaj, s-a produs o mare ruptură.
Am vaga impresie că în fiecare om trăieşte un Iuda…pentru că în epoca ipocriziei şi a falsităţii, ridicate la rang de lege, adevăraţii Iuda mişună peste tot. Ni s-a întâmplat tuturor, să fim trădaţi, măcar o dată, de cei cărora le-am oferit încrederea noastră. Din nefericire nu putem avea alături de noi numai pe cei care ne vor binele, dispuşi să ofere cel puţin tot atâta dragoste şi încredere pe cât primesc. Lumea e plină de prietenii false, de faţadă, din interes. Tragedia ni se pare uriaşă doar atunci când noi şi nu alţii suntem ţinta “lucrăturii”, atunci când simţim pe pielea noastră usturimea otrăvii. În rest, rămânem imuni la suferinţele altora!! Nu este şi asta o formă de trădare?!
Un lucru e cert: suntem trădaţi şi trădăm la rândul nostru, chiar dacă, de multe ori, nu ne dăm seama. Nu avem cum să anticipăm acest fapt. Dacă am putea să o facem, mulţi dintre noi nu s-ar mai înconjura de atâţia “prieteni”. Este trădarea o experienţă comună tuturor oamenilor.
Aceasta este întrebarea…

Cu stimă, I:P.V.

se pare ca azi nu pot fi decât în asentiment. iți mulțumesc pentru aprecieri. ce e mai sus este un portret la care țin mult. îi mulțumesc și danei pentru tot ce a făcut pentru mine. al dvs, francisc