Cred ca aceasta e o poezie delicata prin compozitie, chiar impregnata de unele reverberatii postmoderniste, dar care isi defineste metafore de o factura lirica aparent arhaica. De exemplu metafora "anotimpuri de tămâie" (ca o definitie poate a cuminteniei, copilariei sau poate nu) alaturi de google, mail da o nota originala in final. "înghețate în" suna putin greoi cand reciti, creand un hop, un fel de balast al sunetelor pina aici fluente.

Nu sunt de acord cu decizia luată de editor. Nu este un text de atelier.
Aştept nişte explicaţii.

Cu stimă,
Bot Eugen

multumesc, Simona. te mai astept. mircea.

Naan Lea, multumesc de apreciere. Vlad, da, e legenda taru\ii lui Vam, cea a lui Vladimir Colin, intr-o interpretare personala.

Raspund si eu: am comentat fara a citi comentariile anterioare. Ceea ce fac in 90 % din cazuri, dar indeosebi cind imi place un text, ca sa nu ma impregnez de impresiile comentatorilor anteriori. Nu voi face efort sa fiu mai buna, voi fi ceea ce sunt. Si atunci cind voi simti, voi comenta. :) Si voi reveni, fiindca stii ca imi place stilul tau poetic. Da, e nevoie uneori de curaj sa spun asta atit de direct.

Poem pur și simplu, ce confirmă că viața este poezie, se trăiește, ea este cea care ne scrie. Remarc versurile "durerea/ din izbitura fulgului de pământ" și "pe trupul tău strălucește/odihna " Și finalul, evident... cum să rămâi insensibil la așa ceva? Am citit de mai multe ori versul al doilea pentru că e ceva la care mă gândisem și eu pentru o poezie - sudura fulgilor de nea pe frunte. Un amestec insolit de rece și fierbinte. A doua strofă îmi pare oarecum tangențială contextului. A treia... ar fi o impietate s-o comentez. În concluzie - un poem al gesturilor simple, suspecte de frumusețe interioară. Penița nu este pentru aspectul artistic ci pentru ceea ce evocă: simetrii din spațiul comun al trăirilor umane.

Adriana, mulțumesc pentru lectură și observație. Am modificat "cu cânturi" - aveai dreptate. Poemul, în forma inițială, cuprindea câteva regionalisme(din Banat) așa că am făcut unele concesii limbii literare, nu prozodiei, de unde, poate, senzația de rupere. Am urmărit doar un ritm mai săltăreț, o spunere dintr-o suflare. Am păstrat dedicația inițială, deși "adrisantul" se mișcă, azi, în alt univers, sub alte zodii. Cu simpatie,

P.S. va recomand Elisabeth Arden...

cum adica, de unde il scot?!
din colivie! :)

Raluca, tu ori nu cunoşti proprietatea cuvintelor, ori ai carenţe comprehensive. Chiar nu poţi să discerni într-o polemică argumentată şi violenţă? Plus de asta, de dragul de-a zice, aici nu e dispensar. Dacă te ţin curelele literare, bine, dacă nu, nu mai postezi. Simplu. Şi, mă rog, de când eşti tu crucea roşie a site-ului? Eu zic să-ţi vezi de treburile tale şi să încetezi să pui foc. Eu am comentat textul şi comentariile la text, tu ce rost ai aici? Punct.

Apreciez regularitatea de metronom cu care respecți regula celor două zile (ai o mică "scăpare", dar, fiind una singură, să spunem că trece, de data aceasta). Mai departe însă, regulamentul are și el un spirit, nu e literă moartă. Se cere membrilor încadrați ca novici reducerea frecvenței în speranța că o perioadă mai mare de reflexie asupra textelor poate duce în egală măsură la ascuțirea spiritului auto-critic, cât și la creșterea valorii artistice, prin lucru asupra textelor. Din păcate, dacă aici avem de-a face pur și simplu cu aruncarea unor texte deja scrise, la intervale regulate, cu refuzul tău de a interveni sau încerca o schimbare, cu lipsa completă de interacțiune față de ceilalți membri care postează aici, îngustarea aceasta a orizontului și intereselor pe hermeneia cu alte cuvinte, nu cred că te vei folosi prea mult de hermeneia. Și nici vice versa. Textul de față, asemenea celor dinainte, este slab, insuficient susținut ideatic și prozodic. Singura care merită o oarecare atenție este antiteza între orașul prins de somnul său efemer și singurătatea catedralei pe timp de noapte. Deși tind eu să cred că, la o analiză mai atentă, o catedrală nu este niciodată singură, atâta vreme cât clopotele sale se aud în oraș, iar un oraș nu doarme niciodată efemer, atâta vreme cât este vegheat de o catedrală. Acestea fiind spuse, e ca un fel de crochiu slab realizat. Repetiția ultimului vers nu aduce, din nefericire, nici ea vreun plus de valoare. Folosirea cuvintelor cu iz învechit nu mai este nici ea benefică. Nu știu, nu spune nimeni că trebuie să fim cu toții post-ultra-neo-moderniști. Dar dacă nu mai vorbim cu astfel de cuvinte în viața de zi cu zi, la ce le mai folosim în poezie? Nu ne putem întoarce la clasici decât pentru a-i admira pe ei și epoca lor, dacă însă încercăm să-i copiem, tare îmi este că vom cădea în ridicol. Pentru că aceia care ne citesc nu mai trăiesc în secolul respectiv.

Antal Celestin, acest spațiu de sub texte este destinat comentariilor referitoare la acestea. Rog a se reciti regulamentul!

poemul de mai jos se numeste "Cine se ascunde aici" si l-am publicat de curand pe site-ul Hermeneia De când a încurcat sforile păpușilor Sale lacrimile lui Dumnezeu s-au strâns laolaltă în angoasa mărilor lumii Într-o noapte a coborât pe pământ, ascunzându-se ca un copil cu aripile frânte sub un colț al inimii noastre. De fiecare dată când ura îi zgârie pielea și îi străpungem avid în cuie nevinovăția El sădește petale de flori pe care să ne așternem obrazul. Nu ne mai cere nimic. A făcut-o o singură dată. De atunci are răbdare și ne iubește până când inima noastră se satură de viață, apoi, abandonați de noi înșine, ne adoptă.

sunt de acord, doar cu scriu mult...