Vladimir, nu cred că e o problemă acolo, pur și simplu am indus termenul comparat înainte de posesiv. Cât despre blondă, putea fi și brună, roșcată, copilă, fată. Pur și simplu atunci mă gândeam la o femeie blondă; de ce ar fi o calitate nesemnificativă nu văd. Mulțumesc de vizită și comentariu!

Maimuţică,

Asta chiar ai nimerit-o. Iar Dihania nu are dreptate, tocmai finalul este ce trebuie. Spre deosebire de :

“un deget lipit de nas
un memento mori
discursive”.

Deşi prezentul text nu este tocmai geni(t)al, peniţa o merită. Ca dovadă că ştiu să fac diferenţa între scârna de lingău şi ceea ce scrii bine, din păcate extreme de rar.
Asta nu mă scuteşte să te invit la continuarea pamfletărelii pe care abject ai început-o cu mine, dar şi cu alţii şi care personal chiar mă distrează. Să văd acolo cât te ţin curelele. Pentru că, de la Arghezi încoace, pamfletul îşi merită existenţa în măsura în care este făcut cu imaginaţie (chiar scabroasă, dar nu cu înjurături gen “HUO domnule gorun țara moare și baba și moșu se piaptănă. E drept, văd că ai babă mult mai tânără.”). Hai, eşti în stare?

cam contorsionată (aproape chinuită) scriere. în alte texte am observat mai multă claritate și contur. aceste determinări meandrice (sau meandroase?), mai degrabă ermetice pot reprezenta un stil dar nu cred că vor atrage prea mult interes. apoi există unele, să le zicem clișee metaforice, cam răsuflate: „rezemată de un gând”, „Aproapele meu devine distanța măsurată ”, etc.
evident, unul din elementele semnificative este întrebarea despre cine vorbești aici. eu sînt înclinat să cred că despre dumenzeu. dar nu știu sigur. s-ar putea să fie un părinte. sau un personaj imaginar(t).

un poem simplu si percutant; genul care nu te indemna la analiza, (adevarurile simple ies din sfera analizei, intotdeauna) ci te indeamna sa-l simti. final asemenea unei pietre pretioase, pusa mestesugit intr-o montura discreta: "femeia e ca marea vine si pleacă încet mareea ne trăgea înapoi" admiratie, Adriana

"Apoi, flămând şi însetat de ciuturi
Am căutat fântâni de-o altă soartă
Interogând bătrâni din poartă-n poartă
De n-au de dat pământ cu împrumuturi..."

mi-a plăcut imaginea asta cu ciuturi şi "clipe de humă în care se tânguie picuri de apă veniţi de dincolo."

Imagini tulburătoare despre un Iisus prezent și îndepărtat în același timp, pe care îl căutăm și care ne caută...

nicio problemă nici pentru mine.

ai dreptate în ceea ce afirmi, uneori cântecul din noi nu ajunge la muzicalitatea şi armonia unui hit, poate şi pentru că a exprima/ a transpune o stare e mult mai dificil decât a o trăi. limpezirea se face în timp.
cu bucuria dialogării,

Ok, multă imagine ("păsările ciugulesc timpul" - asta mi-a plăcut), ceva nostalgie, dar cam atât. Nu personalitate, nu miză... Compunere lirică.

...nu-mi place. la îngenunchează ai dreptate, varianta cu pecetea n-are nici-o forță în contextul abordat. inima poate visa la apa vie așa cum un dromader visează la apă în condițiile aspre ale pustiei. rămâne deci neschimbat.

...l-am verificat, dar, ca de obiei, barna proprie se zareste mai greu.
corectez

Ei vezi, Virgil, eu nu stiu care dintre sumerieni a scris epopeea lui Ghilgames ... a fost prea de demult.

Pe de alta parte daca juriul cunoaste catindatii :) ce rost mai au pupaturile din piata mare ?

Nu am sa vorbesc despre text, am sa spun ceva despre povestea pe care am vazut-o in spatele cuvintelor. O poveste cu un ritm si un puls proprii, uneori rapid si intens, iar alteori lent si linistit. Si, la fel cum fiecare etapa ne aduce un sentiment reinnoit de apreciere a vietii, fiecare poveste reprezinta o noua perioada de descoperiri si minuni. In definitiv, povestile sunt pentru oameni, iar textele pentru critici.

iti multumesc frumos.

P.S. Iar in legatura cu "trecerea desertului" mi-ai amintit de un banc fain, cica era un scafandru american echipat full, costum negru, labe, casca, butelie de oxigen si inainta asa cu greutate prin Sahara cand intalneste o caravana, opreste cu un semn si il intreaba pe conducatorul caravenei :"dom'le nu te supara, mai e mult pana la ocean?" Asta face ochii mari pe sub masca lui de bumbac pusa peste nas si gura si intreaba oripilat: "pana la ocean??" "Da, pana la ocean" raspunde agasat scafandrul. "Pai vreo trei mii de kilometri ar mai fi" - raspunde arabul. La care scafandrul scuipa cu naduf si zice " '..r-ati ai dracu' de arabi cu plaja voastra!" Bobadil.