idee interesanta chiar daca cam opzeci spre nouazecista dar.. zic eu, realizata in graba si de aceea cu o oarecare emfaza. probabil ca lucrat "la rece" si fara sentiment textul ar putea deveni

textul este poticnit prozodic încă de la prima strofă, abundă în truisme, de genul: "amintirea veșnică", "albastru cer senin", "morminte sfinte", "strămoșii buni ai mei de mai-nainte", "păsări cântătoare", "vise-naripate", "teoreme/ cu ...gândiri abstracte", se învârte în jurul "Eu"-lui, declamativ (altfel, s-ar fi utilizat, deajuns înțelesului, "am lăsat") și înghesuie, în versuri succesive, "turma de mioare" și "fetele cochete" ("fete cochete" la țară sună ca o ghitară electrică la un concert de muzică populară) dar, cu toate aceste neajunsuri, prin romantism rural și nostalgie, după cum am observat, reușește să încânte, ceea ce ar fi de admirat

eu am trimis textul în şantier. chiar dacă avea vreo valoare artistică - tu ce zici are?- exprimările de genul acesta " soarele mă gândea/
la tine şi mine" îl recomanda pentru un Bumbeşti -Livezeni literar.

Alma, eu la vizualele din ultimul timp am prelucrat și imaginea și am ales și stilul txtului în acord cu ea, pe cât posibil. Nu cred că se paote spune că doar am aruncat niște versuri pe o poză. Și mi-a plăcut varianta asta ușor neclară și totuși bine vizibilă. Iar "do re mi fa om" cred că e titlul potrivit. Pentru "notele om". Aum îmi pare prea prețios. Desigur că experiemntul poate însemna și mai mult de atât, uneori îmi las și eu imaginația mai lieră, într-o zi poate voi posta și acele experimente. Mulțumesc pentru că ai auzit "aum".

Mai întâi, vreau sa-i felicit si eu pe câştigători. Au fost înscrise în concurs câteva texte bune. Nu foarte multe însă. Aşa cum observa şi Virgil aseară (şi aşa cum o atestă şi notele juriului), au fost, din păcate, multe texte mediocre, dar şi multe foarte slabe. Însă, pentru început, e bine.
În ce mă priveşte, am încercat să citesc atent şi să nu nedreptăţesc pe nimeni prea tare. E drept, am oarecare experienţă de "jurat". În acest sens, sunt mulţumit că am "ghicit" primele două locuri. Sancho si Ioana l-au ghicit pe primul. Dar pentru că-mi place sinceritatea (vreau să spun, cu alte cuvinte, că sunt prieten cu Ioana, dar mai prieten sunt cu adevărul!!!), trebuie să mă declar derutat faţă de multele note sub cinci acordate de Ioana (unor texte pe care eu şi ceilalţi membri ai juriului le-am apreciat altfel). Chiar am să recitesc câteva din aceste texte, poate mă dumiresc...
Consider, în orice caz, că metoda adoptată de Virgil este instructivă şi pentru membrii juriului. Am făcut parte, de-a lungul anilor, din multe jurii, dar e pentru prima dată când toate notele mele şi ale celorlalţi "juraţi" sunt făcute publice. Faptul acesta nu mă deranjează deloc. Ba dimpotrivă.

atât timp cât imaginea e disponibilă pe internet.
Dar de pe un calculator, dintr-un fişier personal, cu alte cuvinte din calculatorul meu??
îmi cer scuze că abuzez de timpul tău, în loc să-mi pun naibii mintea la lucru.

Stau pe balconul meu de la etajul doi și mă gândesc la un text citit recent din pagina aalizei. Îți mărturisesc autorule, fără pic de cenzură, că stilul scrierilor tale pe de-oparte jucăușe, pentru omul inițiat în substraturi rafinate, pe de altă parte extrem de mature împinse de o “ironie bolnăvicioasă” sau o „boală prosperă” cum spunea H. P. Bengescu în Concert de muzică de Bach, regăsită la nivel global din prea mult stres pentru ziua de mâine, fac din textele tale punte peste privirea cititorului în persoană, fix peste blocuri, exact peste privirea celor trei personaje din scriitura ta. Practic ni se conturează o nouă lume privită de data aceasta prin vodkă nu doar ca simbol al beției în adevăratul sens al cuvântului , ci ca pistă de lansare a eului creator , a meditației sub efectul afrodiziac dat de această băutură “ce zace” în mințile celor trei intelectuali: Florian, Pompiliu, Marcel. Un haz de necaz foarte bine mânuit de autor, o vărsare de năduf din toți rărunchii cu oprire accentuată pe o ghenă de gunoi și-un gard. Efecte ce vizează lipsa de fairplay chiar și-n rândurile pensionarilor .”Odată, unul a ajuns până la ghena de gunoi”. Asta da ambiție!Râd. În fine...nu pot să nu zâmbesc când citesc acest text aparent glumeț. O proză poem plină de mișcare, suculentă, cu forfotă continuă de idei bine conturate: „pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut” – Da. Este și acesta un salut „șchiop”, amețit de vremea anilor scurși peste neputința lor actuală. „apoi cad amețiți la umbră” – doar sunt o umbră de oase și ei! Ceea ce-mi place în mod deosebit este faptul că totuși avem trei personaje intelectuale care „bagă în seamă” un grup de pensionari. Chiar și la pariu dacă se merge, tot este de bine. Contează efectul și nu cauza. Râd cu voia autorului din nou. Dramaturgul Florian, Profesorul Pompiliu, Filozoful Marcel (intenționat le-am scris așa pentru a arăta și eu ce-am înțeles; măreția funcțiilor care nu sunt de ici-colo, da?, ca să nu-mi aud vorbe) sunt intelectuali adevărați, suprinși în ipostaze firești (la o vodkă) pe terasa unui bloc, la etajul zece, destul de important. A se vedea riscul de a cădea de la o asemenea înălțime având în vedere și starea lor eforică. Necazul mare este că terasa nu dă în stradă la „gagici”, ci la pensionari. Asta este. Ghinion! Ba mai mult, unul Iilarie care știa să vorbească “străinește” i-a distras atenția filozofului nostru Marcel prin expresia „americănească” fuck you adresată chiar lor. Și de aici începe Marcel să gândească, să-și facă meseria cum s-ar spune. Intervin pe rând dramaturgul și profesorul și cu bună știință merg și eu puțin invers pe text și mă opresc la expresia folosită de aalizei: “ a ține cu dinții de iarbă” aici în proză cu sensul de “a lua o gură de iarbă” verde, bună și proaspătă ca să nu uităm că ne tragem din neam de poeți. Iată autorul nu ne lasă pe căi greșite nici de data aceasta și ne propune un exercițiu de minte la care participă cine dorește ca ironia pusă pe umerii unui pensionar să dea aspect de „ pajiște verde”. Spre final autorul ne deschide o poartă către ezotericul creat de Arkadi și Boris Strugatki ca mai apoi să facă foarte bine legătura cu acel cântec dinspre ziuă: „a noastră-i fericirea/noi am ridicat orașul Telos” – Din pământ, din iarbă verde un oraș s-a ridicat, o nouă lume ruptă din cărțile lui Sir Clarke Arthur, un subiect al vieții virtuale extraterestre pusă pe seama figurilor pelerinilor ascunși de lumina soarelui, subiect văzut prin ochii lui Marcelino, prin silogismele lui Pompiliu neexprimate dar exprimate prin “vomitatul peste balustradă” și să nu-l uităm pe dramaturg, pe scenarist și pe aalizeei... Din zepelin se auzea Led zeppelin cu STAIR AWAY TO HEAVEN LYRICS cred... O proză încântătoare, o proză ALTFEL care merită înstelată! Mi-a luminat fața, aalizeei!mulțumesc.

multumesc pentru explicatia suplimentara:). inca nu stiu ce sa fac cu partea respectiva, ma mai gandesc.

Djamal, cred ca ai mai putea lucra un pic la acest poem. Ai o repetiție a cuvântului "parcă" înspre final. Nu l-aș folosi, oricum. Orice afirmație e mai puternică expresiv fără el. Și nu se înțelege cine este el din versul "parcă-l văd" în condițiile în care două versuri mai sus ai scris "parcă zăresc în el" el fiind zidul. Pari să vorbești fie de zid fie de copilul ce ai fost. Apoi cuvintele "sunt niște" sunt inutile. Uite ce îți propun eu: în fața mea scaune mari și goale mândre de pielea lor de trupurile ce li s-au așezat în brațe sprijinite de zid alb atât de alb încât zăresc în el palme mici de copil îl/mă văd întinzând mâinile spre mine Sigur, aceste versuri pornesc de la supoziția ca în final mâinile aparțin copilului ce-ai fost și nu zidului. Modifică tu așa cum ai intenționat.

Gorun... si mai ciudat e ca textul asta l-am gandit mai intai intr-o limba aiurea... mai degrabă un limbaj care isi trage originile din programare, dar tu stii cat de aiurite pot fi mintile softistilor...
Apoi cea mai apropiata traducere hai sa-i spun asa inteligibilă mi-a venit in limba engleza.
Mulțumesc pentru apreciere, ne vedem în cloud!
Adriana, ce să-i faci? sunt bătrân și iubesc mai mult muzele decât poeții

Marturisesc ca raspunsul tau Virgile este nu doar efervescent si suculent, dar m-a si facut sa ma duc in fata oglinzii si sa-mi rad barba pan-la os. Cine o mai zice de acum incolo ca Profetul nu are simtul umorului, uite asa (urmeaza semnul acela cu indexul incovoiat) sa se faca! Ce e al tau al tau ramane! Multzam si scuze Katya de off-topic. Andu

habar n-am, Dorine, nu le-am inventariat. Vă mulțumesc - și ție, și lui Paul. ce ciudat...chiar nu mă așteptam ca textul ăsta să placă într-atât. :)

O "revitalizare a scrisului", da, e necesară, iar depărtarea de care vorbește Adrian e tot mai pregnantă. E interesant cum o numește el (și îmi place): "literatură digitală", care într-adevăr se distanțează tot mai mult de "textul scris". Nu am citit manifestu Nunu, dar probabil am să-l caut. Mi se pare că tot pe aici bine zicea cineva, dacă nu tot Adrian Grauenfels, de caracteristicile "literaturii digitale" (nu era numită așa, dar, iată, am preluat deja termenul), în care releva perfect adevărat scăderile acesteia față de "cealaltă". Nu detaliez. Apoi, nu prea reușesc să-mi formez ideea despre "starea mentală care să detașeze realul de expresie", iar aceasta, probabil datorită faptului că pentru unii dintre noi însuși acest "real" e foarte greu de definit, de sesizat, de prins în concept. Realul, pentru unii, se sustrage oricărei definiții, iar până la urmă tot metafora (în sensul de "o realitate despre o altă realitate") îl exprimă cel mai bine. Atâta doar, că aici, pe tărâmul metaforei, funcționează și regula complementară: orice dezvăluire e acompaniată de o altă reînvăluire în mister, și atunci unde ajungem?, și cum mai definim o "direcție"? Bon!, mă reîntorc la textul de mai sus, lăsând, eventual, dezbaterea pe umerii unei alte secțiuni ("interactiv"?). Am să-ncerc să privesc textul prin prisma a ceea ce spunea Adrian mai sus (asta nu înseamnă că am să și reușesc). Așadar: autorul reușește prin text să inducă în cititor "starea mentală" de receptare a textului. Expresia e clară, ironică, ușor revendicatoare, superioară subiectului avut în vedere, dar dilema mea, enunțată mai sus, persistă: nu știu în ce măsură acest text se distanțează sau nu de "real". Eu cred că nu se distanțează (cum făcea dada-ul) și probabil de aceea Adrian îi spune Nunu. Nu știu. Dar e clar o trăire virtuală, eu spun chiar imposibilă. Dar atunci cum mai e real? Apoi, pasajul cu "ceara din urechi", dizgrațios, ce-i drept, și contestat de antecomentatori, este însă atât de evident distonant cu restul textului, încât e imposibil ca autorul să nu fi urmărit ceva anume prin aceasta. Iar nu știu. Probabil face parte din linia estetică pe care autorul dorește să o aducă. În plus, acest pasaj este singurul care leagă textul de imagine. Respectiva femeie (?) nici nu face duș, nici nu-și spală părul, nici nu se plimbă prin aeroport. E într-un singur picior iar în cizmă e băgată o mână. Și ajung în sfârșit la oglinzi, care dau și titlul textlui. Rostul oglinzii e ca cineva să fie acolo, în ea, să se reflecte. Ori în oglinzile lui Adrian nu e nimeni. Golire de sens? Absența expresiei? Părăsire a realului? Ieșire din real și intrare într-un posibil? Prea multe întrebări deja, probabil doar autorul ne poate scoate la liman. Încă o semnalare: apreciez textul întrucât aduce cu totul altceva decât poezia goală de sens, ultracomestibilă, plicticos cotidiană douămiistă. Sper că nu v-am încurcat prea tare, dar am încercat să-mi lămuresc niște lucruri, pentru că aici se întâmplă ceva.

De corectat:

* "mi se texturează pielea" - "a textura" e un verb tranzitiv, de aceea sintagma nu e tocmai corectă. E drept, poate trece drept licenţă, dar nu-i văd rostul.

* "lubrificându-mi" - "lubrifiindu-mi" ?

* erori de spaţiere după/ înaintea semnelor de punctuaţie.

De ce "experiment"? Pentru ca aceste construcţii să-şi găsească justificare ("o să supraviețuim vintage/ pe scaunele lor cu un picior învârtitor/ lunecând ethereal/ în albeața gălbuie/ de prin ungherele orașului, clopoțind").