foarte mult, Mariana, pentru comentariul aplicat şi mă bucur pentru empatie, chiar dacă pe ici pe colea "mai şchioapătă" :).

Erata: in loc de episeteme se va citi episteme.

aparțin* chiar. Mă scuzați.

să vin pe aici pe unde cuvântul devine impozant şi de unde pleci cu acea stare cu care te încarci după ce contempli ceva ieşit din normal.

Domn' director, chiar, de ce e acest text in santier?

Djamal face un efort mental curajos. Scrie intr-o limba straina.
Uneori se simte, cum ar fi cuvantul foşnet aplicat pietrelor. Si nu suna rau, dar neobisnuit.

Livadă de piersici, cu botoșei albi Ochii tăi au căutat în mine lumina Ca să înflorească –mi-am zis-, am dus pumnii la ochi Și am privit în mine întâi cu un deget, Degetul mic Sub aortă, -ca să vezi!-crescuse un piersic “Ce tare!”- îmi zic Un piersic cu piersici mari, cu mult puf Iară sub el cânta, cu năduf, Un inorog mic, Foarte mic, Cât un furnic. Inorogul era tare de-o ureche Dar era important, inorogul meu încălțat c-o pereche De botoșei albi. Am deschis ochii la o mână, apoi la cealaltă, și te-am văzut goală De cuvinte. Erai într-o cadă, citeai dintr-o carte despre războinici și alte grozăvii Pe care-o uitasem sub diafragmă de când îmi căzuse primul dinte. Așteptai, poate, să întreb ceva despre lupta de la Podu Înalt. „- Ce mai faci?” am întrebat eu, sfios ca un mire „-Sire, du-mă la Polul Sud, sire! Să nu mă doară Ochiul ce mi l-ai scos decusară că eu nu te-aș vrea.. Du-mă, să vâslim, să închidem ochii și să vâslim Să închidem ochii și să plutim!.” Ce dragă-mi ești, zeppelino, ce minunat Și acest inorog pe care ți l-am desenat Cu limba pe sân. Și toți acești inorogi pe spinare, în cor, Cum se leagănă, și-mpreună imită un nor!. Ce înalt! Atunci, ne priveam și atât. Cuvintele, și ele, într-un colț al inimii, amuțeau. Se frecau într-un picior și-asmuțeau focul. Era frig, aici, în mijlocul lumii. Ne priveam cu orele și cu anii. Părul tău lung, la-nceput, ne venea bine. Apoi, într-o zi, mă luai și făcui înconjurul lumii. Și-n altă zi, tu sării în lună. -Cum e pe planeta ta? ziceai dintr-o geană. Și dădeai din picior, nervoasă -E frumoasă, cam ca tine așa, lenevoasă, da` merge! -Vin și eu? -Nu. Stai acolo, îți trimit eu o vedere, dacă nu uit! Și veneai. Și-mi dădeai una, de se mișca planeta și-nchidea ochii. -Ce urâtă și tu!. Ne iubeam, dar înghițisem de frică toate cuvintele. Și rămâneam cu ochii deschiși, ca și morți. -Care morți? - Morții din care se-nalță piersicii, fix până la Dumnezeu. -Care Dumnezeu? -Cum care? Primul furnic, care știe tot, ne va găsi dormind, cu rădăcinile-ntoarse..

Deja sunt curioasa. De ce ati scris asa putin? Totusi e prea putin.
Am remarcat cum i-se pune nodul in gat personajului: cosm...cosmar. Cred ca este inchis in turnul Londrei, este intors in istorie.
Mi-se pare mult mai ceruta proza decat poezia. Chiar imi da sentimentul unui lucru. Poemele parca ar fi sublucruri.

mi-a placut fiindca are un mesaj puternic si este evidenta starea de revolta inca din tilu. acesta din urma mi s-a parut nepotrivit inainte de a citi poezia, dar am observat ca autorul isi doreste sa insiste asupra lui. alege sa "loveasca" in cititor inca de la inceput, nelasandu-i timp pentru nimic, cuvintele vin unele dupa altele, creand imagini si stari din ce in ce mai clare si mai cu sens. "nu despre dragoste", o negatie atat de abrupta, vorbeste de fapt despre o prezenta pe care o vrea indepartata. cred totusi ca utilizezi de prea multe ori cuvantul "urasc". toata atentia se indreapta asupra lui si permite mai putin concentrarea pe celelalte imagini.

e unul din textele tale care mi-au placut cel mai mult cind l-am citit cindva, de si mi se pare ca parca era mai lung. e de o esentializare extraordinara. am vazut zilele trecute un afis pentru "silent hill" (o timpenie horror) dar era extrem de sugestiva fetita fara gura

Ioana, zău, că nu-ți stă bine în postura poetei neînțelese. Doar nu vrei să spui că acest text se află în topul textelor tale cele mai bune? Și nu e cazul să mă parafrazezi, ca să-ți continui cu-ncrâncenare pledoaria în apărarea unui text care n-are nici o miză... decât aceea de a vrea să șocheze cu orice preț. E un text pe care în mod sigur o să-l aprecieze adolescenții pentru teribilismul pe care-l afișezi în el și care nu conține nimic personal din autorul său, nici o trire proprie ... „Tot ce e șoc sau provocare se anulează de la sine” - oare cine-a zis asta? nu-mi amintesc.
Cu bine,
Eugen.

Virgil nu mai fa efortul sa continui pentru ca nimic bun nu ar mai iesi din asta. Deja m-ai etichetat drept arogant, mandru, fatarnic, lipsit de respect, intolerant, batjocoritor, taliban. Ce urmeaza? Ma vei pune la punct? Fiecare ne-am expus convingerile care dupa cum se vede sunt diferite. Nu imi doresc mai mult de atat. Daca vei alege sa continui atunci ceea ce spui nu va mai fi pentru mine sau pentru tine ci doar de dragul spectatorilor iar asta se numeste teatru. Te rog doar, de dragul mamei mele, scrie Romania si nu romania.

paul,

asa e, e greseala mea, sincer - eu scriam mult mai prost. cand am spus "adolescent" am nimerit-o (destul de nefericit dealtfel), pentru ca nu m-am uitat.

madalina,

fara intentia de incurajare, eu chiar scriam prost (nici acum nu ma laud, e doar o chestie in care cred si-mi face placere). cu excese sentimentale, tot tacamul. peste putin timp o sa razi de mesajul asta, ai sa vezi. mult succes, scrie mai departe, chiar n-ai niciun motiv sa te descurajezi, ok?

aceeasi senzatie o aveam si eu fata de un coleg arab care privea undeva, dincolo de mine, prin sticla, fara sa schiteze vreun salut ca exist linga el in banca... "nu ne-am vorbit niciodată îl privesc îmi răspunde cu distanță și precizie ca o tăietură fină de carne" deosebita mi se pare ultima parte, acest cadru suprarealist in care proiectezi sufletul tau de zapada, fragil de femeie... "dar ce ne facem când vine iarna erhan o să ne intre zăpadă în gât o să ne crească de acolo alte flori o să ne intre zăpadă în gât și sufletul meu se va chirci tot mai frumos" cred ca este cea mai frumoasa poezie a ta, Adina draga.