Aş vrea să ştiu de ce acest text se află în şantier?

Eugen

13.06.2012;
00:05

Citesc si ma minunez stiti de ce? Ca de cand n-am mai fost la Virtualia (de un an adica) a crescut fiica-mea de a juns la 17 ani si a inceput sa ne ridice (mie si Danei adica) niste probleme teribil de complicate. Constat ca de cand n-am mai fost la Virtualia (de un adica, din nou) i-au dat tuleiele si lui Matei Hutopila care a descoperit ca i-a crescut in pantaloni o chestie care nu seamana cu nimic din ce a mai vazut el pana acum in cartile cu benzi desenate si asta l-a facut sa ajunga degraba (fiind el iute la manie si repede varsatoriu de sange ca orsice fiu al Moldovei care se trage din Stefan cel Mare si Sfant) la concluzia ca nu e gospodina ca acelea care se intrunesc la Virtualia dintre care as cita nume de gospodine barbati ca Liviu Nanu, Florian Silisteanu, Dan Mitrut, Virgil Titarenco, Daniel Bratu si inca cateva nume de gospodine femei ca Eugenia Reiter, Alina Manole, Katya Kelaro sau Simona Marcu si nu are rost sa le insir aici pe toate ca sunt multe gospodinele de la Virtualia cu fuste si cu picioare paroase. Eu imi cer scuze ca m-am trezit avertizat asa de tare de Virgil ca am facut "comentariu la comentariu" in primul meu comentariu (cred ca era o singura propozitie acolo, in rest erau mai multe care se refereau la Virtualia) si repet ce am spus acolo, daca aveti posibilitatea veniti fratilor si surorilor la Iasi. Virtualia traieste, iata, pe cand alte chestii simandicoase si pline de fitze cum ar fi celebrele Cenacluri Agonia au murit asa, fara sa ne dea de veste. Pana la urma mortii cu mortii iar viii cu viii. Amin. Andu

alma, experminet vizual pt ca e pur si simplu un experiment. Textul nu e terminat, deocamdata, si imi dau seama de asta. O sa mai corectez. Si, da, ai dreptate, e poezie cu poza. Dar nu stiam unde sa incadrez experimentul. Multzam, te rog sa revii.

Sună bine D'Annunzio în traducerea ta și-mi place cum ai găsit acel ”soarele scade” pentru ”il sol declina”. Și că ai zis ”aripei”.

Cred că d'Annunzio e cu doi n.

Marina, si pe acest ezine de literatura si arte trebuie sa ne miscam scortos si rigid, patrunsi pana-n varful degetelor de esentele sublimate ale egourilor? :) ce-ar fi sa ne relaxam putin? sunt convinsa ca soarele rasarea cu mult inainte de rasaritul Hermeniei...iar Arta exista inainte de Hermenia ...si, slava Domnului, nu se va pierde daca eu ( de pilda) voi recunoaste ca sunt departe de perfectiune. si-mi amintesc de "Numele trandafirului"... dar daca totusi Dumnezeu rade, Marina? :) de fapt, cred ca stii ce vreau sa spun; doar ca...aici e prea "stramt" pentru un astfel de subiect :)

Vlad, eu folosesc diacritice cu alt dreapta. Cred că de acolo tilda. Şi com - pentru că, de multe ori, subtitlul trece neobservat, şi am vrut să evit comentarii gen: "frate, asta e imitaţie eminesciană. Am vrut să fie cât mai evidentă intenţia/asumarea.

toata voia catre dumneavoastra, domnule Gorun. eu l-am scris...dar nu mai stiu exact cu ce mana. da, abia astept concluziile de care vorbiti.

"cu carne", cu caruta"..."cu capul" :) eu nu pot fi mai catolica decat...limba romana. :); daca altii sunt, e problema lor. multumesc de feed-back.

Asta da poezie de „stare”. Cu o prozodie perfect adecvată pentru a fi „transmisă” și altora. Altora care simt o astfel de „stare” dar refuză s-o conștientizeze. Orice iluzie „cumpărată” pentru distracție (orice, pe lumea asta se poate acum cumpăra dacă ai ajuns într-un fals Eden al consumului dezlănțuit – pentru cine a ajuns acolo): ’mi-am cumpărat un suflet gol și un înger de casă domesticit într-o singură seară îi privesc cum se joacă acum într-o colivie de oase cum scot colții unul la altul cum obosesc să se pîndească așteptîndu-mă de fiecare dată să le dau frunze din eden și apă nevarsată niciodată pe scară’ , devine, la un moment dat, ceea ce este: doar o iluzie. Și ce mai rămȃme? Doar ciclarea autoironică în jurul NIMICULUI pe o bandă moebius, căci: ’într-o zi le voi da drumul să se întoarcă fiecare în lumea lor îi voi elibera de sigilii și gramatici rudimentare se vor duce dincolo de geometriile triste ale pieții de carne’, adică în lumea „ficțunii” de unde au fost „cumpărate” și de unde, în mod „ficțional”: ” mă vor privi cum scot colții la mine însumi în colivia asta de oase legănată prin pulberi de zodii spectrale’ auto-ficționalizȃndu-mă (utilizez acest barbarism pt. că este sugestiv) într-o veselie de-a dreptul postmodermistă. Nu aș fi crezut niciodată că voi acorda o ”peniță” unui text postmodernist. Ȋnsă, așa cum am mai spus, textul de față, din punctul de vedere al tehnicii literare (prozodiei) „definește” atȃt de bine „starea” postmodernistă în general (devenind chiar un fel de „universal” al postmodernismului, „universal” de care acesta, i.e. postmodernismul, fuge ca dracu de tămȃie; dar ce să-i faci, de ce ți-e frică, nu scapi!) încȃt „penița” este pe deplin meritată. NOTA: A se vedea și Linda Hutcheon, „A Poetics of Postmodernism History, Theory, Fiction”, Routledge, 1988.

Versificatia e destul de ok, totusi la nivelul versului apar acele elemente care forteaza rima sau ideea("se tot strange" ). Remarc si o facilitate in idei, care face textul pe alocuri patetic. Nu inteleg ca cauta virgula aceea dupa "sau" si "din cald da nască" din ultimul vers. Remarc si niste stereotipii : raportul cald/rece, "sa mistuie in mine dorul", "albastrul rece-al zarii". Parerea mea este ca ai putea incerca o abstractizare a ideii. ialin

Ela, am retinut fulguirea ta prin gradinile mele...o singura precizare: nu am si nu accept gradinile oranj, sau nu asa percep eu gradinile raiului, ci in alte nuante, mai putin ostile. ipostazele compasiunii sint si ramin intotdeauna indiferent de sursa, aceleasi: pumnul sau palma, si tu stii.

"era odată o ţară a cărei singur locuitor" - de corectat acordul.

Cristina, ce bine e cand cineva se opreste si ii pasa, acum vad si eu cu alti ochi textul, am taiat deja in mintea mea juma din el:)

este expresiv colajul. prin: 'când plouă îmi vine în minte aiurea chipul tău ca o liniște cu scutece și nori" apoi antitetic "pe la noi se zice dragoste băiete dragoste și sânge" am tot revenit, am tot privit. nu știam ce mă atrage. e o realitate dură și expresivă, redată de imagine și completată foarte potrivit de cuvinte. deci cu riscul de a fi interpretat aiurea, (chiar nu îmi pasă) las un semn de apreciere pentru experiment, empatic față de acești oameni, pentru că mie poate să îmi spună oricine fără a se îndepărta de adevăr: sos un villero.