am impresia ca in fata scrierilor tale , a celor mai multe din ele, raman nauca.asa ca dupa un vis complex, colorat pe care nu il poti povesti cu toate ca iti joaca in minte.Nu vad nicio criptare cu toate ca nu regasesc mesajul in forma liniara si "cumsecade" a logicii. E un cumul de stari, o sinestezie- nu stiu sa le explic stiu sa le percep.
o variantă care mi-a venit în gînd (cu scuzele de rigoare):
cufundat în noapte
oraşul
Moulin Rouge culoarea ispitei
o pânză de dragoste
un fel de păianjen
Satine
Ce fericiţi sunt oamenii care dansează cântă iubesc
Tu ştii asta se întâmplă doar în filme
se zbate
Transparente-s acum pleoapele lui Satine
- iluzia realităţii, esenţa aparenţei -
corul priveşte marşul tăcerii…
Textul e un amestec de stiluri din care cu greu pot descâlci ceva asemănător cu o poezie. Neologisme, nume, arhaisme, parcă e deja prea mult. Titlul nu mi se pare captivant, ci din contra. Dacă am ceva de bine de spus? "această plăsmuire a verii" - începe de aici.
Bianca, nu era nici o ironie în comentariul meu. Dezamăgire, da. Pentru că mă așteptam să reacționezi promt la acordarea "unor penițe de împăcare" pe textul TĂU, după ce i-ai admonestat pe alții că au pus acest semn pe texte pe care TU le considerai slabe. Te citez:. "Mai curand sanctionam lejeritatea in apreciere, decat critica excesiva." Dar numai când se întâmplă la alții. Văd că pe pagina asta se joacă o fabulă și eu ies. Definitiv. Ai creat un precedent...vor urma numai aprecieri supraelastice, cu iz oriental, cum se cuvine, în fața puterii.
Departe de mine a nu fi înțeles seriozitatea dureroasă a acestui "experiment"... la urma urmelor este ultimul înălțat, iar lemnele sunt butuci și textul este alb pe negru și pașii sunt stinși, și foamea nu se demodează și și și... Am înțeles, Paul, și de aceea mi-a și plăcut. Ia-o astfel: ai aici o comoară care strălucește dinspre dinăuntru în afara ta. Nici sugestiile mele n-au fost în joacă, dar rămân, oricum ar fi, dinspre "în afara" ta.
Asta da poezie de „stare”. Cu o prozodie perfect adecvată pentru a fi „transmisă” și altora. Altora care simt o astfel de „stare” dar refuză s-o conștientizeze. Orice iluzie „cumpărată” pentru distracție (orice, pe lumea asta se poate acum cumpăra dacă ai ajuns într-un fals Eden al consumului dezlănțuit – pentru cine a ajuns acolo): ’mi-am cumpărat un suflet gol și un înger de casă domesticit într-o singură seară îi privesc cum se joacă acum într-o colivie de oase cum scot colții unul la altul cum obosesc să se pîndească așteptîndu-mă de fiecare dată să le dau frunze din eden și apă nevarsată niciodată pe scară’ , devine, la un moment dat, ceea ce este: doar o iluzie. Și ce mai rămȃme? Doar ciclarea autoironică în jurul NIMICULUI pe o bandă moebius, căci: ’într-o zi le voi da drumul să se întoarcă fiecare în lumea lor îi voi elibera de sigilii și gramatici rudimentare se vor duce dincolo de geometriile triste ale pieții de carne’, adică în lumea „ficțunii” de unde au fost „cumpărate” și de unde, în mod „ficțional”: ” mă vor privi cum scot colții la mine însumi în colivia asta de oase legănată prin pulberi de zodii spectrale’ auto-ficționalizȃndu-mă (utilizez acest barbarism pt. că este sugestiv) într-o veselie de-a dreptul postmodermistă. Nu aș fi crezut niciodată că voi acorda o ”peniță” unui text postmodernist. Ȋnsă, așa cum am mai spus, textul de față, din punctul de vedere al tehnicii literare (prozodiei) „definește” atȃt de bine „starea” postmodernistă în general (devenind chiar un fel de „universal” al postmodernismului, „universal” de care acesta, i.e. postmodernismul, fuge ca dracu de tămȃie; dar ce să-i faci, de ce ți-e frică, nu scapi!) încȃt „penița” este pe deplin meritată. NOTA: A se vedea și Linda Hutcheon, „A Poetics of Postmodernism History, Theory, Fiction”, Routledge, 1988.
desi textul e dedicat, din cate imi aduc aminte, in alte vremi si zone, nuantele simtirilor asemeni (chiar si numai 5%) promit sinestezii in plan superior, multumesc pentru comentariu, scuze pentru intarzierea raspunsului
este mult lirism aici , aproape că dor colţii înfipţi în carne.
îndrăznesc să spun că la sfârşit s-ar putea elimina "la".
"îl înghit nu spun nimănui nimc".
aşa văd eu , iertare.
Un poem la superlativ. Un poem expresiv. Nu mai dau și eu peniță că ar fi prea multe.
Nu am înțeles italicele, dar sincer, nici nu mi-am bătut prea tare capul... poemul e fain da capo al fine!
Și abia aștept să mă desfăt cu promisa analiză a Domnului Gorun!
am comis o eroare. din greseala mi-am acordat, fara motiv si fara rost, o penita, din acelea care ii fac atat de mandri pe hermeneutii inraiti. cu mine nu e cazul. iertare.
Domnule Emil Fanache, tot lecturând texte pe-aici, am fost plăcut impresionat de "Poemul" dumneavoastră și am trecut la celelalte. Permiteți-mi două remarci vis-a-vis de versurile 8 și 9: versul 8-ușor deranjantă trecerea de la persoana întâi la persoana a treia; versul 9-"mâine" sună apropiat, dar nu rimează. Altfel, încântat de creație! Respect.
am o curiozitate, Petru, dintre traducătorii lui Verlaine, pe cine preferi: paula romanescu sau g. georgescu?
traducerea ta mi-aș dori să aibă și textul în original, pentru cititori. sper că vei avea bunăvoința să îl postezi.
la nivel tehnic, nimic de reproșat. doar m-aș mai gândi puțin la versul "inima-mi bate-un marș funebru" care diminuează prospețimea vie a translației.
acuma vin dee la lansarea lui siliseanu. a fost fain. f a sunt initialele unui nume. tre sa pun si punctele de rigoare. ce mai faci dorin, e buna soarta, nu scirtaie?
”înjur ca și cum aș pune fructe verzi în pomi
și m-aș ruga la dumnezeu să nu se-așeze nimic
rămâne mereu o distanță minusculă lângă care
nu-i bine nici să respiri” - grupajul acesta mi se pare cel mai bun, cristina
- ai plecat frumos de la copilărie, de la acele napolitane cu cacao, ai salvat vrăbii și ai ajuns apoi la distanța aceea minusculă, la ceea ce trebuie/ se impune, iar finalul e sugestiv, rebel, i-aș spune, nu... drăcesc :)
- mai trec. că-mi place :)
dna Adiana am reținut părerea exprimată mulțumesc pentru sinceritatea comentariului din partea mea ne putem tutui stimă, george dle Dorel Cristea m-a bucurat comentariul dumneavoastră, chiar dacă nu m-a menajat, nici măcar din patriotism local poate vom vorbi despre aceasta la SST,sîmbăta viitoare stimă, george
mai ales ca, dupa o perioada lunga in care n-am scris nimic, mi-era teama sa nu-mi fi fost degetele amortite. :) cunoscandu-ti exigentza, aprecierea ta ma bucura.
Mai întâi de toate, sper ca aceste rânduri să nu te găsească surd, nu că ai citi cu urechile, dar poate vei dori să pui pe oareşcine să-ţi citească această filipică, să te simţi ca un conte lungit între (i)ele, spărgând struguri muiaţi în sos de migdale şi accesând Hermeneia. Aşadar, dragul meu posibil surd:
află că am luat la purtător neuronal semnul antibormaşină şi mi-am achiziţionat una bucată. Una bucată de tir plin. Sincer şi complet onest şi corect să-ţi spun, m-am codit cum se codeşte craiu' la-nsurătoare timp de câteva zile + v'o două săptămâni - să i-l lipesc mârlei pe uşă, să nu i-l lipsesc, să i-l lipsesc, să ma atârn de tavan... Pentru că de ce din ce motiv: datorită din cauza faptului că, imediat după primirea scrisorii tale (pe care am simţit-o ca pe a doua venire a mântuitorului şi pe care am sărutat-o stând în genunchi, cu moaca spre răsărit, cum am mai sărutat numa' la 13 ani, când m-a pus Vivina, în vie, să-i pup rotulele, prin ştrampi, vreo patru ceasuri, de mi-am făcut un bot cât Cheetah ) , imediat după scrisoarea ta, spuneam, mi-am luat un rânjet de asin mângâiat dupa ceafă, mi-am pus cămăşa de duminică, m-am dat din urechi până-n călcâie cu agheasmă, mi-am îndesat o legătură de usturoi în chiloţi şi am tăbărât la uşa ţopârlanului comunist, adică a ucigaşului de ciocan, scăriţă şi nicovală. Mi-a deschis şi m-am mirat până la stupefacţie uluită că, de data asta, nu mai era în bipu' gol şi nu se mai scărpina în icsicselul plin, ci era aproape decent: chilot tip zeghe Jilava, care cădeau elegant până sub genunchi, maiou tip tractor U650, cu "anchior" galben, iar din pieptul său răsărea neterminatul peisaj al lui Grigorescu - Pădure cu mistreţii morţi. Zâmbea apocaliptic şi, între trei coji de răsărită pe care mi le-a tuflit între ochi, m-a intrebat ceva aproape inteligibil. Cum era prea târziu să fug, iar zborul prin geamul de pe casa scării mi se părea oarecum riscant, m-am mulţumit să-i laud tonusul, să-i spun că ultima partitură după Vivaldi îi iese nemaipomenit atunci când o începe la trei de noapte. Apoi, numai şi numai ca să-mi dovedesc restul infim de bărbăţie şi puterea de încasare, am adus vorba de semnul despre care mi-ai spus. După numai cinci vorbe şi trei interjecţii din partea mea, târla s-a prins ce şi cum si mă aşteptam la o dură discuţie contradictorie, cu argumente aristotelice, de tipul cosmosului mitizat, despre utopia libertăţii din perspectivă metafizică, despre defragmentarea logosului ideilor înnăscute, până la discrepanţa dintre cotitura lingvistică şi aparenta lipsă de nevoie a limbajului în arta castraveciorilor în oţet. Numai că totul s-a terminat mult mai paşnic: fleoşc, fleoşc, bum, bum! Dârla mi-a aplicat, destul de subversiv, două palme peste gât şi două nucleare dorofteice sau butice în ochiul stâng, de-ţi scriu acum cu lupa. I-am mulţumit pentru timp şi am plecat legănatu.
E de prisos, dragul meu Sebi, să-ţi mai scriu că n-am mai putut să stau în propria mea casă şi m-am mutat în tir, tir care e luat cu chirie şi-l mai am la dispoziţie trei zile, M-am culcat printre acele semne îmbrăţişând, destul de mămos, bucăţile de carton. N-am abandonat nicio secundă lupta. Când m-am trezit, i-am dat unui puşti 5 lei, de acadele, ca să-i bage jigodiei, pe sub uşă, un semn de ăla. A venit înapoi, mi-a arătat 50 de lei, m-a intrebat dacă am idee de unde-i are, apoi a scos o praştie şi mi-a spart geamul de la bucătărie. M-am strecurat eu însumi (că fie-s curajos din cale-afară, fie a început să-mi placă bătaia) până la pragul dobitocului, şi i-am umplut uşa de cercuri roşii. Ah, nu vreau să-ţi spun ce orgasm de linişte mi s-a pogorât din urechi, ce satisfacţie (mu)zeistică am avut... A doua zi mi-a explodat butelia.
Azi noapte, chiar când îţi scriam acest bocet, fiind în tir, am îngheţat. Cataclismul metalic se auzea din podea. Până să fiu în stare să raţionez din nou, s-a ivit ţestosu' mârlanului, purtat de o rânjeală demonică şi ştirbă. Apoi, ca Lucifer din fundul iadului, a apărut şi bormaşina rotindu-şi halucinant limba oţelită. N-am mai auzit decât "mi-era frică să nu mori, ţi-am făcut aerisire".
Acum bat străzile, e 4 de noapte ori de dimineaţă, şi mă gândesc că nu mai am decât o soluţie, cea mai inumană cale de apărare pe care am sperat să n-o pun în practică niciodată: mă voi propti în uşa lui, îmi pun armură şi coif, şi încep să-i recit din Adrian Păunescu. Dacă nici aşa nu crapă râia, înseamnă că nu există Dumnezeu.
Acum te las, sper să te regăsesc în toate urechile.
nu stiu ce e aia popotica. da, exact, ce e? eu nu sint cu dragobetele si nici cu valentin. e rau? by the way la dragobete ii mai zice si sinziana, nu? sau iarba lu' sfintu ion. nu-s dom'le nici cu una si nici cu alta. de altfel mi se pare cam absurd sa serbezi in februarie ziua indragostelii. cam peste tot e frig si zloata. pina si in california ploua pe rupte. si mai e si foarte rece. numai de dragosteala nu iti mai vine. alegeti dom'le ceva prin aprilie-mai. back sub plapuma...
Nu m-am gandit ca repetitia ar fi involuntara, evident, tu ai scris textul. Ceea ce vroiam sa zic este ca atunci cand faci o repetitie ampla in raport cu cinci versuri, ideea repetata trebuie sa fie foarte bine sustinuta, foarte profunda... Ideea ta este uzitata. Din motivul asta as fi recurs la altceva. Oricum, imi sustin ideea ca acest text este peste celelaltae ale tale, dar tot imi doresc sa vad mai mult din partea ta. Ialin
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
aceasta e noemi si este o persoana ce uneste continentele. se vede?
pentru textul : Un lup tăiat în jumate deam impresia ca in fata scrierilor tale , a celor mai multe din ele, raman nauca.asa ca dupa un vis complex, colorat pe care nu il poti povesti cu toate ca iti joaca in minte.Nu vad nicio criptare cu toate ca nu regasesc mesajul in forma liniara si "cumsecade" a logicii. E un cumul de stari, o sinestezie- nu stiu sa le explic stiu sa le percep.
pentru textul : Mulţimi deo variantă care mi-a venit în gînd (cu scuzele de rigoare):
cufundat în noapte
pentru textul : Moulin Rouge deoraşul
Moulin Rouge culoarea ispitei
o pânză de dragoste
un fel de păianjen
Satine
Ce fericiţi sunt oamenii care dansează cântă iubesc
Tu ştii asta se întâmplă doar în filme
se zbate
Transparente-s acum pleoapele lui Satine
- iluzia realităţii, esenţa aparenţei -
corul priveşte marşul tăcerii…
Textul e un amestec de stiluri din care cu greu pot descâlci ceva asemănător cu o poezie. Neologisme, nume, arhaisme, parcă e deja prea mult. Titlul nu mi se pare captivant, ci din contra. Dacă am ceva de bine de spus? "această plăsmuire a verii" - începe de aici.
pentru textul : La piață deBianca, nu era nici o ironie în comentariul meu. Dezamăgire, da. Pentru că mă așteptam să reacționezi promt la acordarea "unor penițe de împăcare" pe textul TĂU, după ce i-ai admonestat pe alții că au pus acest semn pe texte pe care TU le considerai slabe. Te citez:. "Mai curand sanctionam lejeritatea in apreciere, decat critica excesiva." Dar numai când se întâmplă la alții. Văd că pe pagina asta se joacă o fabulă și eu ies. Definitiv. Ai creat un precedent...vor urma numai aprecieri supraelastice, cu iz oriental, cum se cuvine, în fața puterii.
pentru textul : Piața norilor deumeri ondulati? frizeaza ridicolul
pentru textul : O iluzie căzută pe ochii tăi deDeparte de mine a nu fi înțeles seriozitatea dureroasă a acestui "experiment"... la urma urmelor este ultimul înălțat, iar lemnele sunt butuci și textul este alb pe negru și pașii sunt stinși, și foamea nu se demodează și și și... Am înțeles, Paul, și de aceea mi-a și plăcut. Ia-o astfel: ai aici o comoară care strălucește dinspre dinăuntru în afara ta. Nici sugestiile mele n-au fost în joacă, dar rămân, oricum ar fi, dinspre "în afara" ta.
pentru textul : hârtia ultimului zmeu înălțat deAsta da poezie de „stare”. Cu o prozodie perfect adecvată pentru a fi „transmisă” și altora. Altora care simt o astfel de „stare” dar refuză s-o conștientizeze. Orice iluzie „cumpărată” pentru distracție (orice, pe lumea asta se poate acum cumpăra dacă ai ajuns într-un fals Eden al consumului dezlănțuit – pentru cine a ajuns acolo): ’mi-am cumpărat un suflet gol și un înger de casă domesticit într-o singură seară îi privesc cum se joacă acum într-o colivie de oase cum scot colții unul la altul cum obosesc să se pîndească așteptîndu-mă de fiecare dată să le dau frunze din eden și apă nevarsată niciodată pe scară’ , devine, la un moment dat, ceea ce este: doar o iluzie. Și ce mai rămȃme? Doar ciclarea autoironică în jurul NIMICULUI pe o bandă moebius, căci: ’într-o zi le voi da drumul să se întoarcă fiecare în lumea lor îi voi elibera de sigilii și gramatici rudimentare se vor duce dincolo de geometriile triste ale pieții de carne’, adică în lumea „ficțunii” de unde au fost „cumpărate” și de unde, în mod „ficțional”: ” mă vor privi cum scot colții la mine însumi în colivia asta de oase legănată prin pulberi de zodii spectrale’ auto-ficționalizȃndu-mă (utilizez acest barbarism pt. că este sugestiv) într-o veselie de-a dreptul postmodermistă. Nu aș fi crezut niciodată că voi acorda o ”peniță” unui text postmodernist. Ȋnsă, așa cum am mai spus, textul de față, din punctul de vedere al tehnicii literare (prozodiei) „definește” atȃt de bine „starea” postmodernistă în general (devenind chiar un fel de „universal” al postmodernismului, „universal” de care acesta, i.e. postmodernismul, fuge ca dracu de tămȃie; dar ce să-i faci, de ce ți-e frică, nu scapi!) încȃt „penița” este pe deplin meritată. NOTA: A se vedea și Linda Hutcheon, „A Poetics of Postmodernism History, Theory, Fiction”, Routledge, 1988.
pentru textul : moebius love for angels dedesi textul e dedicat, din cate imi aduc aminte, in alte vremi si zone, nuantele simtirilor asemeni (chiar si numai 5%) promit sinestezii in plan superior, multumesc pentru comentariu, scuze pentru intarzierea raspunsului
pentru textul : ?așa i-uN deun text ce nu lămurește prea mult titlul propus ci doar se încadrează la compunere. o digresiune ce nu înviorează nici filosofia, religia sau altceva.
pentru textul : Discuții cu un tânăr prieten deeste mult lirism aici , aproape că dor colţii înfipţi în carne.
pentru textul : Canibalism liric deîndrăznesc să spun că la sfârşit s-ar putea elimina "la".
"îl înghit nu spun nimănui nimc".
aşa văd eu , iertare.
Un poem la superlativ. Un poem expresiv. Nu mai dau și eu peniță că ar fi prea multe.
pentru textul : Primul infern deNu am înțeles italicele, dar sincer, nici nu mi-am bătut prea tare capul... poemul e fain da capo al fine!
Și abia aștept să mă desfăt cu promisa analiză a Domnului Gorun!
mulțumesc de trecere. uneori e poate mai bine sa intelegem ca unele porti nu au perle
pentru textul : gates w/o pearls deam comis o eroare. din greseala mi-am acordat, fara motiv si fara rost, o penita, din acelea care ii fac atat de mandri pe hermeneutii inraiti. cu mine nu e cazul. iertare.
pentru textul : Un titlu reușit atrage atenția asupra textului deDomnule Emil Fanache, tot lecturând texte pe-aici, am fost plăcut impresionat de "Poemul" dumneavoastră și am trecut la celelalte. Permiteți-mi două remarci vis-a-vis de versurile 8 și 9: versul 8-ușor deranjantă trecerea de la persoana întâi la persoana a treia; versul 9-"mâine" sună apropiat, dar nu rimează. Altfel, încântat de creație! Respect.
pentru textul : Când pleoapele se zbat... deof, nu asa !
pentru textul : MĂRTURIE deam o curiozitate, Petru, dintre traducătorii lui Verlaine, pe cine preferi: paula romanescu sau g. georgescu?
pentru textul : Nenorocul detraducerea ta mi-aș dori să aibă și textul în original, pentru cititori. sper că vei avea bunăvoința să îl postezi.
la nivel tehnic, nimic de reproșat. doar m-aș mai gândi puțin la versul "inima-mi bate-un marș funebru" care diminuează prospețimea vie a translației.
imi place. asta nu: "ce voi îmbrăca mâine ce vei îmbrăca mâine"
pentru textul : aproape ziuă deacuma vin dee la lansarea lui siliseanu. a fost fain. f a sunt initialele unui nume. tre sa pun si punctele de rigoare. ce mai faci dorin, e buna soarta, nu scirtaie?
pentru textul : opi deLaurentiu, iti multumim! Te rog primeste invitatia de a trimite texte pentru volum (pana pe 15 nov., apoi ma apuc de lucru la el si la tipografie).
pentru textul : Cenaclul Virtualia Iași - la ediția a XI-a de”înjur ca și cum aș pune fructe verzi în pomi
și m-aș ruga la dumnezeu să nu se-așeze nimic
rămâne mereu o distanță minusculă lângă care
nu-i bine nici să respiri” - grupajul acesta mi se pare cel mai bun, cristina
- ai plecat frumos de la copilărie, de la acele napolitane cu cacao, ai salvat vrăbii și ai ajuns apoi la distanța aceea minusculă, la ceea ce trebuie/ se impune, iar finalul e sugestiv, rebel, i-aș spune, nu... drăcesc :)
- mai trec. că-mi place :)
alex
pentru textul : La distanță de-un om demi-a placut in mod deosebit strofa a doua. se creaza o stare aparte, de ciclicitate a sentimentelor.
pentru textul : expression dedna Adiana am reținut părerea exprimată mulțumesc pentru sinceritatea comentariului din partea mea ne putem tutui stimă, george dle Dorel Cristea m-a bucurat comentariul dumneavoastră, chiar dacă nu m-a menajat, nici măcar din patriotism local poate vom vorbi despre aceasta la SST,sîmbăta viitoare stimă, george
pentru textul : căciula cu patru bilețele demai ales ca, dupa o perioada lunga in care n-am scris nimic, mi-era teama sa nu-mi fi fost degetele amortite. :) cunoscandu-ti exigentza, aprecierea ta ma bucura.
pentru textul : de unde cuvântul nu poate ajunge deDragă Sebi,
Mai întâi de toate, sper ca aceste rânduri să nu te găsească surd, nu că ai citi cu urechile, dar poate vei dori să pui pe oareşcine să-ţi citească această filipică, să te simţi ca un conte lungit între (i)ele, spărgând struguri muiaţi în sos de migdale şi accesând Hermeneia. Aşadar, dragul meu posibil surd:
află că am luat la purtător neuronal semnul antibormaşină şi mi-am achiziţionat una bucată. Una bucată de tir plin. Sincer şi complet onest şi corect să-ţi spun, m-am codit cum se codeşte craiu' la-nsurătoare timp de câteva zile + v'o două săptămâni - să i-l lipesc mârlei pe uşă, să nu i-l lipsesc, să i-l lipsesc, să ma atârn de tavan... Pentru că de ce din ce motiv: datorită din cauza faptului că, imediat după primirea scrisorii tale (pe care am simţit-o ca pe a doua venire a mântuitorului şi pe care am sărutat-o stând în genunchi, cu moaca spre răsărit, cum am mai sărutat numa' la 13 ani, când m-a pus Vivina, în vie, să-i pup rotulele, prin ştrampi, vreo patru ceasuri, de mi-am făcut un bot cât Cheetah ) , imediat după scrisoarea ta, spuneam, mi-am luat un rânjet de asin mângâiat dupa ceafă, mi-am pus cămăşa de duminică, m-am dat din urechi până-n călcâie cu agheasmă, mi-am îndesat o legătură de usturoi în chiloţi şi am tăbărât la uşa ţopârlanului comunist, adică a ucigaşului de ciocan, scăriţă şi nicovală. Mi-a deschis şi m-am mirat până la stupefacţie uluită că, de data asta, nu mai era în bipu' gol şi nu se mai scărpina în icsicselul plin, ci era aproape decent: chilot tip zeghe Jilava, care cădeau elegant până sub genunchi, maiou tip tractor U650, cu "anchior" galben, iar din pieptul său răsărea neterminatul peisaj al lui Grigorescu - Pădure cu mistreţii morţi. Zâmbea apocaliptic şi, între trei coji de răsărită pe care mi le-a tuflit între ochi, m-a intrebat ceva aproape inteligibil. Cum era prea târziu să fug, iar zborul prin geamul de pe casa scării mi se părea oarecum riscant, m-am mulţumit să-i laud tonusul, să-i spun că ultima partitură după Vivaldi îi iese nemaipomenit atunci când o începe la trei de noapte. Apoi, numai şi numai ca să-mi dovedesc restul infim de bărbăţie şi puterea de încasare, am adus vorba de semnul despre care mi-ai spus. După numai cinci vorbe şi trei interjecţii din partea mea, târla s-a prins ce şi cum si mă aşteptam la o dură discuţie contradictorie, cu argumente aristotelice, de tipul cosmosului mitizat, despre utopia libertăţii din perspectivă metafizică, despre defragmentarea logosului ideilor înnăscute, până la discrepanţa dintre cotitura lingvistică şi aparenta lipsă de nevoie a limbajului în arta castraveciorilor în oţet. Numai că totul s-a terminat mult mai paşnic: fleoşc, fleoşc, bum, bum! Dârla mi-a aplicat, destul de subversiv, două palme peste gât şi două nucleare dorofteice sau butice în ochiul stâng, de-ţi scriu acum cu lupa. I-am mulţumit pentru timp şi am plecat legănatu.
E de prisos, dragul meu Sebi, să-ţi mai scriu că n-am mai putut să stau în propria mea casă şi m-am mutat în tir, tir care e luat cu chirie şi-l mai am la dispoziţie trei zile, M-am culcat printre acele semne îmbrăţişând, destul de mămos, bucăţile de carton. N-am abandonat nicio secundă lupta. Când m-am trezit, i-am dat unui puşti 5 lei, de acadele, ca să-i bage jigodiei, pe sub uşă, un semn de ăla. A venit înapoi, mi-a arătat 50 de lei, m-a intrebat dacă am idee de unde-i are, apoi a scos o praştie şi mi-a spart geamul de la bucătărie. M-am strecurat eu însumi (că fie-s curajos din cale-afară, fie a început să-mi placă bătaia) până la pragul dobitocului, şi i-am umplut uşa de cercuri roşii. Ah, nu vreau să-ţi spun ce orgasm de linişte mi s-a pogorât din urechi, ce satisfacţie (mu)zeistică am avut... A doua zi mi-a explodat butelia.
Azi noapte, chiar când îţi scriam acest bocet, fiind în tir, am îngheţat. Cataclismul metalic se auzea din podea. Până să fiu în stare să raţionez din nou, s-a ivit ţestosu' mârlanului, purtat de o rânjeală demonică şi ştirbă. Apoi, ca Lucifer din fundul iadului, a apărut şi bormaşina rotindu-şi halucinant limba oţelită. N-am mai auzit decât "mi-era frică să nu mori, ţi-am făcut aerisire".
Acum bat străzile, e 4 de noapte ori de dimineaţă, şi mă gândesc că nu mai am decât o soluţie, cea mai inumană cale de apărare pe care am sperat să n-o pun în practică niciodată: mă voi propti în uşa lui, îmi pun armură şi coif, şi încep să-i recit din Adrian Păunescu. Dacă nici aşa nu crapă râia, înseamnă că nu există Dumnezeu.
Acum te las, sper să te regăsesc în toate urechile.
Cu prietenie,
pentru textul : Jurnal de vecin. Bormașina cu surdină decamaradul tău de tortură.
Spun ce aş face eu :).
pentru textul : Ultima zi din martie deŞi cred că te vei descurca.
Succes!
nu stiu ce e aia popotica. da, exact, ce e? eu nu sint cu dragobetele si nici cu valentin. e rau? by the way la dragobete ii mai zice si sinziana, nu? sau iarba lu' sfintu ion. nu-s dom'le nici cu una si nici cu alta. de altfel mi se pare cam absurd sa serbezi in februarie ziua indragostelii. cam peste tot e frig si zloata. pina si in california ploua pe rupte. si mai e si foarte rece. numai de dragosteala nu iti mai vine. alegeti dom'le ceva prin aprilie-mai. back sub plapuma...
pentru textul : Aníron i e círatha na Valannor deam eliminat pleonasmul. restul, sugerat de Ottilia rămâne, poemul fiind un pseudo protest.
pentru textul : metamorfoză deNu m-am gandit ca repetitia ar fi involuntara, evident, tu ai scris textul. Ceea ce vroiam sa zic este ca atunci cand faci o repetitie ampla in raport cu cinci versuri, ideea repetata trebuie sa fie foarte bine sustinuta, foarte profunda... Ideea ta este uzitata. Din motivul asta as fi recurs la altceva. Oricum, imi sustin ideea ca acest text este peste celelaltae ale tale, dar tot imi doresc sa vad mai mult din partea ta. Ialin
pentru textul : Introspecție deAș reformula puțin ultimele 4 versuri, păstrând însă ideea:
„atunci se întâmplă zile
anormal dilatate,
secunde amare,
celule ale unui peniten(t)ciar
prin care trec.
Chiar șia așa, acel „amare” pare cumva desuet și în plus.
O prere,
pentru textul : eu spre deosebire de mine deEugen.
Pagini