un text impresionant, minus "memoria nesfârșitelor mele plecări" care sună cam patetic e un poem de melancodragoste pe care orice bărbat sensibil și puternic ar fi onorat să-l primească

ador poeziile portret, cum de altfel imi place sa studiez oamenii cand sunt pe strada, atat cat pot sa observ in trecerea grabita, cate un chip ramane imprimat pe retina...asa cum bunica ta magica, cu dorul ei ancestral, cu drumul ei scriindu-si istoria prin ochii copilului din tine, frumos, frumos, Otillia!

scirbos. un text bolnav

Un iz oniric, epopeic, bineînţeles, păstrând proporţiile lirice. Mi-a plăcut încrâncenarea de la început în contrast cu liniştea din final. Am şi v'o două sugestii:

"să o adaugi buzunarului tău" - "să o adaugi în buzunar" mi se pare mai puţin pedant vizavi de gramatică; şi, de ce nu, mai firesc.

"construiește castele
din bilele colorate căzute pe drum" - "construieşte castele/ din bilele de pe drum" - pentru sugestie.

(ai uitat un spaţiu aici "unbătrân").

Text bun.

Cu drag, Alina!
La mulți ani!

Mahmoud, te rog raspunde comentariilor din subsol, nu prietenilor imaginari.

Emil, este, fără îndoială, un text bun...dar n-ai putea schimba ultimul vers? fără a mai vorbi de rima știrbă, pe cuvânt că, din pricinaa lui, mi-am amintit de "Iarna pe uliță"! :) Bine ai revenit.

Gorune, adevar graiesti. Poti sa scoti naibii ghilimelele alea ca in rest eu tai facturi. Sa ne citim sanatosi si in 2009. Multzam, Andu

Un comentariu generos poate mai generos decat poezia in sine pe care dealtfel o ajuta,o explica atat de bine. Multumiri Calin.

Poemul aduce imagini aproape noi, dar unde e sensul, legătura între compostările în gol, scrijelirea calcarului și atenuarea până la dispariție a simțurilor. "Scorojitul taxator" e legat cu sârmă ghimpată cu fundă? Nu am spus că nu este un poem bun.

În viziunea mea, poemul de faţă constituie un interesant şi semnificativ itinerar sufletesc

avem aici un adevărat "furor poeticus" care face înconjorul artei de VI ori. mie mi-au plăcut în mod deosebit scrisorile II, III, IV şi V. dacă aş fi bizon le-aş devora de la un capăt la altul al emisferei boreale! dau peniţă fără a mai adauga vreo opinie ori brizbriz comentaristic pentrucă atunci când adaogi ceva la frumos, de fapt sustragi.

„Mă bucur că a re-apărut Bobadil. Îi simţeam lipsa…[ Pe bune]”.

Ca pensionar cu acte în regulă mă preumblam, mai zilele trecute, pe „aleea şahiştilor din Cişmigiu pe care nu am uitat s-o frecventez din când în când”. Şi acolo peste ce dau? Păi peste una dintre disputele, relativ frecvente, dintre Magistrul Sixtus şi maistoraşul Bobadil. La care se strânseseră câţiva, nu prea mulţi, căscând de plictiseală. Recunosc că din punctul meu de vedere, nu ştiu de ce, astfel de dispute mă interesau în cel mai mare grad. Păcat că am pierdut începutul şi am intrat doar pe faza în care maistoraşul venise spăşit să dea nu ştiu ce examen scris cu Magistrul, văicărindu-se cum că ar fi imperios necesar să se amâne examenul pentru că, aşa şi pe dincolo, cu o seară înainte fusese prin tot soiul de terase, baruri, cazinouri şi altele asemenea şi, în principal – asta conta îndeosebi – nimerise în final la un salon de masaj erotic unde ajunsese să constate că „Eseul este prima mea iubire dar, ce să-i faci, acum, la bătrânețe, m-am îndrăgostit de o bacantă”. În concluzie, cerea amânarea pe motiv că oboseala (psihică, dar mai ales fizică) îl excedase atât de profund încât nu mai putea face faţă examenului scris (dacă ar fi fost doar oral, mai treacă-meargă). La care, nesimţitul ăla de Sixtus i-a replicat sec: Ştii ce, Bobadilică, eu de examenul scris nu te scutesc. Aşa că nu-ţi mai rămâne nimic altceva de făcut decât să încerci cu mâna ailaltă. Bineînţeles că a urmat, cu gingăşie. un şir de invective dintr-o parte în alta. Care, după ce s-a sfârşit, preopinenţii (cum se întâmplă întotdeauna cu cei doi) s-au împăcat şi au plecat, braţ la braţ, voios („Noi cu muşchii de oţel/ vom culege muşeţel”) unde în alt loc decât pe Hermeneia ca s-o ia de la început cu cearta. Pe Hermeneia pe unde şi eu, din când în când, zapez pe calculator pentru a-mi lua „metrul cub de cultură” cum se zice. Mai ales când încearcă nevastă-mea să mă prindă că vizionez filme pentru adulţi (frecventate mai mult de copii; adolescenţii n-au nevoie) şi nu reuşeşte neam!

Problema e alta… Că ăia de pe H., mai devreme sau mai târziu, o să se cam sature de amândoi şi o să-i trimită la programul ăla de-i zice Rabla. Şi atunci cum o să mai scap de nevastă-mea (că ăsta era singurul divertisment care mă interesa de pe acolo)?

Am citit câteva dintre textele postate aici pe hermeneia. Se cunoaște într-adevăr obișnuința și ușurința scrisului. Personajele sunt colorate, bine creionate, în tușe sigure, aveți cursivitate și un izvor parcă nesecat de istorii. Am remarcat tendința de a vorbi despre un univers neglijat în literatura contemporană, cu tente ironice, dar nu din ipostaza unui autor care își duce de mână personajele. Am simțit libertatea în care se scaldă povestirile dumneavoastră. Prin urmare, îmi voi permite să trec dincolo de laude. Nu vă ascund că m-am întrebat dacă acesta este viitorul literaturii române. Dacă nu ar fi cineva care răspunde în timp real la comentarii, mai că aș crede că aceste scrieri nu aparțin cuiva contemporan. Aș merge mai departe și aș spune că, deși se regăsește epoca în scrierile dumneavoastră, nu reușesc să găsesc spiritul. Sau poate că am obosit eu să tot citesc despre degenerarea românilor, să citesc proză despre vremurile acelea scrisă parcă fără implicare. Poate că dorința de a lăsa personajele să își construiască singure povestea a dus prea departe. Poate să fie de vină alegerea lor dintr-o zonă uitată. Nu știu... dar citesc scrieri contemporane ale unor autori care trăiesc / au trăit în vremuri și locuri mult mai grele decât comunismul din România; oameni al căror univers pare cu desăvârșire corupt, distrus. Cu toate acestea, personajele lor sunt complexe, povestea spusă trece dincolo de istoria în sine. Mi-aș dori să nu mă înțelegeți greșit, vă invidiez pentru că puteți să scrieți despre alte timpuri decât cele de acum. Nu știu dacă poveștile spuse au sau nu sâmbure de adevăr în ele, în orice variantă este de admirat cunoașterea unor tipologii despre care sunt conștientă că existau, ca și imaginația cu care le expuneți. Dar... nu simt contribuția tăcută a autorului. Nu mi-aș dori să le manipulați, dar mi-aș dori să le simt pe ele. Iar acesta, cred, este adevărata încercare a scrisului. Expunerea nu e făcută nici cu dragoste, nici cu ură, nici cu patimă, nici... Poveștii îi lipsește povestitorul. Desigur, nu am nici o pretenție de a fi ceva mai mult decât un avid consumator de proză, dar mi-aș dori ca aceia care pot să scrie despre trecutul nostru, ca dumneavoastră, să facă mai mult pentru caracterele acestea pierdute.