Hm!, actaeon, Dahaar, nu m-am gândit nici la Budha, nici la Creator... dar ceva din dilema "iluminatului" aș putea spune că nu e departe. În schimb, da, "ființa îndoită" e atât ființa încovoiată asupra întrebărilor, asupra ei înseși, dar și ființa aplecată în gestul plângerii. Lacrimile devin cuvinte care intră-n pământ, dar poate că tocmai îndoielile noastre, suferințele și incertitudinile noastre sunt cele care "hrănesc" universul și-l fac să meragă mai departe. Uneori am impresia că plânsul nostru adapă încrengăturile cosmosului întreg.

Iar despre lungimea exagerată a mot(t)o-ului - nu e unul intrinsec. Aparţinându-mi, e o stilizare, o introducere in scenă, una cronologică.

îmi pare rău Aranca, însă tocmai asta e esența poeziei mele: nimic nu are un sens bine-definit în acest caz, totul pare haotic și de nedeslușit.

Da, nu este o simplă descriere. E o filozofie de viaţă...sau de moarte. E multă introspecţie. O poveste din tată în fiu în care tenebrele morţii sunt ţintuite de ,,lumini verticale". Remarc o tehnică impecabilă, un text îngrijit. Alternanţa gândurilor, a personajelor şi a timpurilor solicită atenţia sporită a lectorului. Emoţia e sugerată şi e cu atât mai puternică. Imaginile plastice foarte bine alese (de ex: ,,broboanele de sudoare de pe frunţile încruntate de efort", ,,Întunericul îl strângea cu cercuri de fier", ,, un cadavru străin urcă la cer", ,,Hainele îi musteau şi slobozeau în adânc stropi de viaţă" etc). Revenirea în cerc , sau mai bine spus în spirală, a unor idei accentuează şi mai bine ,,coborârea" şi ,,urcarea" în timpul săpării unei fântâni. Perspectiva asupra lumii, asupra vieţii, e atent costruită. E interesant cum se evită claustrofobia.
Recitind textul, am înţeles mult mai bine enunţul ,,Aburul domol ieşea prin costumele vechi, altădată purtate la nunţi". De asemenea, undeva la mijlocul textului este o frază care face un fel de traziţie între viaţă şi moarte sugerând coexistenţa acestora: ,,La pogorârea în mormântul mai adânc decât fântânile, plângând fără reţinere, avea senzaţia că groapa este circulară."
Mi-a plăcut.
Am nişte dubii aici:
,,pentru a fura nepreţuitele de la suprafaţă"
,,meneau sufletului său"
Atenţie la ,, a urca sus" şi ,,Stătătu".

ba te privesc, daca te intereseaza

cred ca in fiecare dintre noi se da o lupta yester, importanta e doar lupta aceasta, ea ne tine vii ... in rest repetam aceleasi gesturi de mii de ani, nimic nou, uneori doar ne plangem lasitatea cand ne trezim in lumi diferite, norocul nu sta in palma stanga, nu are rost sa-l inramam deasupra patului... imi place acest poem prin discursul acesta identificat cu realul, pare un cantec de lecuit tristeti intr-o limba necunoscuta, unde ne-cunoasterea vine in primul rand, de la neconcordanta dintre tine si tine, sau dintre tine si lume ... sau poate e doar un gand ce face pe mortul, uitat intr-o vitrina impodobita de sarbatori:) haide deschide fereastra, pregateste-ti frumos sufletul... ai primit urarea?

rafinată ironia, ioana. deci partea asta sună calofil iar restul [... sună...] perfect. iată un comentariu care m-a binedispus

Virgile, să încep prin a spune drept că m-ai nimerit cu outsourcing-ul și cu mediocritatea... și e un subiect vast aici.
Însă revenind la site, dacă ți-ai asumat această paternitate, apoi asumă-ți și neplăcerile ei într-o lume liberă. Adică nu e fair să vii cu o versiune din asta scrisă pe genunchi și să o impui unei comunități (o parte chiar captivă) care vrea să se exprime aici.
Părerea mea este câ noua versiune are probleme tehnice și îți trebuie timp ca să corectezi greșelile. Oricum eu îți doresc succes și râmân pe aici ca un bătrân ce sunt... unul care admiră poezia dintotdeauna și în momentele de inspirație pe cea scrisă de Virgil Titarenco.
Iar site-ul H 2.0... să fie tot mai bun pe zi ce trece!
Andu
P.S. Adriana, sper că am rămas înțeleși fato

mulțumesc și te asigur că apreciez publicarea acestui text aici, mai ales datorită caracterului de premieră

ovYus, mucho gusto, amigo, no lo entiendo, pero estoy bien en mi incapacidad. asta la vista, bebeto!

apreciez şi eu, la rându-mi, sinceritatea comentariului tău. Poezia poate fi închipuită ca o livadă în care întotdeauna mai e ceva de făcut. Mulţumesc.

efort poetic... însă merită scuturat de detalii inutile, poezia nu e o gazetă de perete
te mai citesc

Ţi s-a mai spus, repet: un text pe zi, diacritice.

O prezentare incitantă a romanului celebrei Marguerite Duras (laureata Premiului Goncourt pentru romanul "Amantul" 1984 și autoarea scenariului filmului "Hiroshima mon amour" Gallimard, 1960) ce invită la lectură și meditație. De menționat că romanul "Les Yeux bleus, cheveux noirs" a fost publicat la Les Éditions de Minuit, 1986. O carte excelentă, o expunere pe măsură. Merçi Ioana!