Sincer? Mi se pare o aglomerație pe Calea Victoriei fără nicio perspectivă... și stai blocat în mașină în traficul acela dement și ce să vezi? te taie o cufureală de la un krax cu bacon (verz unhealthy...) și nu poți să te dai jos din mașină, normal cum ai arăta ciuci între uși slobozind presiunea din intestine așa că fusta mini din liceul comunist devine salvarea (mă întreb dacă autoarea chiar știe sau vorbește așa din auzite) că poți să scapi în fine de acea presiune incomensurabilă. Sigur, finalul rămâne deschis interpretărilor, deoarece ceea ce te eliberează azi, mâine te poate mușca de aceeași zonă... ei, riscurile meseriei. Mă bucur că am trecut pe la acest poem mai ales ca să observ cum se încălzește Paul cu noile talente literare. Sper din tot sufletul ca Virgil să nu permită transformarea Hermeneiei într-un site matrimonial de tipul agonia. Că dacă ar fi după Paul, el angst are, se vede... Andu

de ce ti se pare tie ca as contesta penita asta? nicidecum si nici nu vreau sa te invinovatesti singura pentru acest gest. ce naiba, doar nu am dat in mintea copiilor sa ma adresez unor consilii virtuale pentru niste penite virtuale. era doar un dialog bazat pe niste idei. faptul ca te-am provocat la niste raspunsuri si faptul ca reactionat berbeceste ma amuza. sa ne destindem deci. lasa-i pe profesori, aia te invata cum sa ramai mereu sub ei...

sunt intr-una dintre cele mai wow perioade, andu. nu m-ai nimerit. e... bine. revin.

... e destul de frumos să fiu capăt prin ceea ce scriu.ești aceeași ființă fermecătoare care știe să spună exact ceea ce gândește. mulțumesc, Vio! Dacă mă bucur cândva, o fac atunci când oameni pe care îi apreciez își exprimă părerea în mod sincer și cugetat asupra a ceea ce fac. Virgil, tu știi că ești unul dintre aceia. îți mulțumesc și pentru că ai remarcat reținerea. Matei, mergi ca de obicei la țintă și simțul tău liric nu te înșeală. ești din ce în ce mai atent la ansamblu fără să neglijezi particularul. personal eu cred că nu tu cauți poezia, ci ea pe tine.mulțam fain pentru sublinieri și nu numai. cu gânduri bune, paul

Cu riscul pe care iata, mi-l asum aici in direct, nu inteleg imaginea in context. O explicatie, sau macar ceva de genul, pentru noi astia mai prosti? Multmesc anticipat si "adevarat a inviat" Andu

felicitări calde şi din partea mea! Adrian, Silvia, Raluca, Alexandru, mă bucur că sunt cu voi!
Adrian, lista oficială, o caut deja de câteva zile şi nu am dat de ea, ştiam că sunt printre finalişti, dar care este premiul, nu.
acum ştiu!
îmi pare rău că nu am reuşit cu viza, să vin la premiere, dar sper să vă întâlnesc cu alte ocazii.
mulţumesc frumos DOREL pentru articol şi felicitări (deci, acad.Cimpoi, încântător, e onoare pentru mine)
merci Adrian, Maria.

imi place. asta nu: "ce voi îmbrăca mâine ce vei îmbrăca mâine"

Succint: 1. Sunt două curente. Care, plecate dintr-o rădăcină comună, au ajuns să curgă în sensuri contrare. 2. „Rădăcina” este noua „realitate”. Dictată de explozia infrastructurilor în general: a transporturilor aeriene și terestre, dar, mai ales a „magistralelor telecomunicaționale ” (tv, telefonie mobilă, internet). Care au ajuns să formeze rețele „globale” (fizice – transporturile; virtuale – comunicațiile) în plină expansiune. Rezultatul: o interacțiune dementă , contradictorie, pe toate planurile (religie, filozofie, artă, societate, economie și ce-o mai fi). Ȋn „timp real” , adică într-un „timp” care se aproprie de „instantaneitate”. Instantaneitate Ȋn cadrul căreia viitorul este absorbit în acest timpul real; trecut nu mai are timp să mai fi avut loc ; prezentul a devenit un fel de prezent continuu care se „schimbă” mereu fulgerător . Interacțiune căreia nu i te poți sustrage prin „detașare”. Și în care o serie de „tabu-uri” ținute sub capac prin tot soiul de „cutume”, mai mult sau mai puțin să le zic, cu un termen generic, „morale”, ale diverselor comunități, de asemenea, mai mult sau mai puțin „închise” pȃnă acum, dau dintr-o dată în clocot și fac să sară în aer orice frȃnă, inclusiv anumite „supape de siguranță” specifice fiecărei comunități (condiționări ale tradiției ca și „cutumele”) prin care presiunile de orice natură se mai relaxau cȃt de cȃt. Astfel, mai există doar două posibilități: fie o dispariție în final gen sinucidere (conștientă sau nu) , fie luarea unor decizii la fel de fulgerătoare ca și schimbările „în timp real” ale zisei rețele, prin care să încerci să supraviețuiești. Dacă se poate la infinit într-un astfel de prezent continuu ….într-o veșnică schimbare (ceea ce, evident, este o contradicție în termeni). 3. Și acum, ce face postmodernismul? Devine, pur și simplu, o „ciclare” negativ ironică în jurul „golului” (citește „nimicului” sub care nu se mai ascunde chiar NIMIC - „De ce (nu) există NIMIC mai curȃnd decȃt ceva?”). Complet diferită de o „spiralare” ascensională. Ciclare în cadrul căreia orice pas infinitezimal, fără durată, este complet diferit de cel anterior. Deci fără păstrarea vreunei „identități”. O hăituială continuă – sinucidere în final. 4. Și ce face „New Age-ul”. Nu acceptă o astfel de supraviețuire prin supunere la ceea ce se poate numi „impredictibilitate”. Ci caută să o „stăpȃnească”. Iar un fel de contradicție în termeni – dar, pentru cei ce sunt atrași de tendința menționată, este (sau li se pare a fi) numai aparentă. Pentru că recurg la o astfel de „stăpȃnire” prin tot soiul ce metode și tehnici „magice”/ „șamanice”/ „esoteric- oculte” culese din tot soiul de contexte culturale la care acum, prin „deschiderea” lor, se are acces; metode și tehnici care în trecut rămȃneau mai mult sau mai puțin în background și izbucneau în unele perioade de criză (crize a căror intensitate nu se poate compara cu cea a celei actuale); urmȃnd ca imediat să fie jugulate cȃnd se restabilea „echilibrului”. Iar știința și tehnologia de azi nu este nici ea departe de a folosi astfel de mijloace, complet diferite însă de cele „clasice” atunci cȃnd recurge la tot soiul de „manipulări”: genetice, microelectronice, nanotehnologice etc. urmărind același obiectiv: nu numai supraviețuirea, ci o „viețuire” continuă, veșnică (dacă se poate); chiar și artificială dacă altfel nu merge… (se vorbește chiar de ceva gen „post-umanitate” și un „post-uman” mult mai al dracului decȃt supraomul lui Nietzsche). Ȋntr-un fel – și nimic nu e nou sub soare – Yoga, în adevăratul ei spirit și nu cel degradat de tot soiul de „guru” pȃrȃți, fachiri și alți exhibiționiști care au invadat bȃlciurile mapamondului (inclusiv web-bȃlciurile), atrage serios atenția. Căci, spune ea, atunci cȃnd se ajunge la un anumit nivel de inițiere apar tot soiul de „puteri paranormale”. Ȋnsă, cel mai periculos lucru este să te oprești la acest nivel și să folosești astfel de „puteri”. Este absolut necesar să treci mai departe. Unde, nu are relevanță în discuția de față. Relevant mi se pare că New Age-ul urmărește numai cantonarea într-un astfel de nivel. Ȋnclusiv cel de tentă științifico-tehnologică (care pare SF dar după unele rezultate deja obținute, nu prea mai este). 4. Am vorbit tranșant și binar despre cele două tendințe contradictorii numai în scopul unei minime clarități a discursului. De fapt, lucrurile sunt mult mai complicate. Pentru că, deși par a nu se intersecta, ele, de fapt, „interacționează” de la distanță în același soi de „timp real”. O să amintesc numai de anumite aspecte „alchimice” care își fac loc și sunt adoptate cu un entuziasm frenetic de unele abordări postmoderniste. Dar lucrurile se întȃmplă și invers: dinspre postmodernism spre abordările New Age. Spațiul nu-mi permite să detaliez. 5. Există, totuși, vreo soluție benefică de a ieși din ce am intrat? Cred și sper că ea poate fi întrezărită. Dar pentru asta trebuie forat mult mai adȃnc. Și căutare cauzele adevărate și nu cele superficiale de care am încercat să amintesc cȃnd am vorbit de explozia infrastructurilor (mai ales de cea informațională) care a dus la interacțiuni (globale) în timp „real”. 6. O definiție a "inteligenței", pe care am găsit-o pe undeva (Dumnezeu știe unde) spune: 'Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului pentru a-l înțelege, revine apoi la propriul punct de vedere și, în fine, se detașează de ambele pentru a putea gândi liber'. Jocul ăsta se poate aplica și atunci când încercăm să înțelegem două (sau mai multe) contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcând și noi parte. Și adaug, poate fi vorba și de cele două tendințe de care am vorbit. In fond, orice tradiție culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, știință, societate… sau și una dintre cele două tendințe care încep să aibă pretenția, fiecare în parte, de „universalitate, te condiționează, manevrându-te (și ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare"). 7. Teoria, ca teoria - practica ne omoară. Dar, tot teoretic vorbind: în momentul în care chiar ai reușit să te detașezi de condiționări pentru a "gândi liber", nu cumva ajungi la cea mai perversă manipulare: "auto-manipularea" ? Dar totuși, tot teoretic, parcă e preferabil să te "manipulezi" singur decât s-o facă alții. * Ȋți mulțumesc pentru că m-ai provocat. Și cer mii de scuze pentru modul, uneori poate agramat și, probabil, cu multe typos, în care am prezentat lucrurile. Singura eventuală scuză este că textul l-am scris „dintr-o suflare”. Și n-am chef, acum, să-l revăd. Toate cele bune, G.M. P.S. Aștept părerea ta.

ce prezinti in primele 3 versuri, mi se pare a fi mai degraba "ultima clipa a unui viu"...sau "prima clipa a unui mort." m-ai pierdut in final. Adriana

Francisc, cum sa renunti la comentarii si la scris? cu aceeasi sinceritate adăncă afirm ca esti o valoare in lumea literelor.

Trebuie să mărturisesc că am citit de două ori comentariul tău şi încă sunt confuz. Am să răspund la unele chestii pe care am pretenţia că le-am pătruns.

"ce de-a personaje real-imaginare" - nu ştiu dacă "personaje". Să spunem, mai degrabă, ipostaze. Nu neapărat ale mele (legat de acest fapt, aş amenda, în genere vorbind, graba de-a confunda eul cu autorul - asta ar insemna că poezia de idei nu mai e posibilă). Si nu sunt multe ipostaze, ci două: a omului prin care se rătăceşte şi a rătăcitorului, deşi pe aceasta din urmă e concentrat textul.

Textul nu este o pleiadă, ci un tot unitar şi stilistic care se derulează logic până si dpdv artistic. Şi nu e vorba de momentul îndrăgostirii - pentru că atunci aş fi scris de rai. :).

Plecând de la prolog - "omul e un loc periculos", totul urmează firesc din perspectiva rătăcitorului prin om: "geneza" (ce se întâmplă când te rătăceşti într-un om - aici e treaba fiecărui cititor de-a dezlega "rătăcirea"), geneză care se lasă cu potop, apoi "frigul", rezultat din umezeală, apoi "îngheţul" şi tot aşa, fiecare fragment fiind susţinut logic, ideatic şi artistic. Partea cu italic aparţine "rătăcitorului" si se vrea un soi de jurnal, iar finalul încheie totul rotund: "omul e un loc periculos (prologul)--> dacă te rătăceşti în el, ajungându-i, târziu, în piept (cuprinsul) --> dacă ai mai urca puţin, ar putea să te scuipe (epilogul).

Concluziv, s-ar putea spune că e o alegoriei a rătăcirii printr-un om, din perspectiva rătăcitorului şi a stărilor acestuia (frigul, canicula, foametea etc).

multumesc pentru trecere, francisc!

Alma, finalul și textul își doresc să dea tenta aceea de ireal, de derută în planuri și personaje. Nici eu nu știu exact cine a primit trandafirul și dacă de fapt sunt mai multe personaje sau nu în povestirea aceasta. Glumesc, desigur că orice confuzie e intenționată. Mă mai gândesc dacă să o mai adâncesc au ba, dacă zici tu... Dacă aș da mai multe explicații, gen că eu văd personajul în metrou și-mi închipui povestea trandafirului, după care de fapt povestea se schimbă, ar fi un pic cam uzitat ca tehnică și poate banal. Pe când așa, dacă nimeni nu știe cine povestește...

rockam, asa cum iti spuneam, sint un handicapat literar. cu singuranta cumplit de inferior tie. asa ca nu iti mai pierde vremea cu mine. nu se merita. in ce priveste ce faci sau ce nu faci tu pe hermeneia, atita timp cit respecti regulamentul, e treaba ta. e sint la fel de fericit cu zece mii de oameni aici ca si daca sint singur. am trecut dincolo. tu deocamdata inveti...