"de călătorie" cu propria dorinţă care îşi face loc la linia întâi a vieţii, până în "triaj". bine surprinsă actualitatea prin filtrul personal al unui anume sentiment. ironie fină la final şi nu numai:
"și domnul x și doamna y
până la faliment".

mi-a plăcut!

Mulțumesc, alma, pentru părtășia cu mine la trecut și toate celelalte. am înlocuit coliziunea cu ciocnire, nu sînt multe posibilități aici în afară de ciocnire și întâlnire. ar trebui să refrazez întreg paragraful, probabil, dar nu am îndemn. dacă aș renunța la ceea ce-mi sugerezi, aș tăia legatura între cele trei părți ale textului, lăsând ultima parte undeva suspendată. prefer să mă mai gândesc.

În strofa care nu respectă simetria e o inversare care atinge altă direcţie, de aia...
"Â"ul din "a", în cazul acesta, e facultativ (am adoptat de mult acest "â"). "Î"ul (din "i") e obligatoriu doar la finalul cuvântului sau în interiorul cuvintelor compuse care încep cu "î" (compunerea cu "re/ ne").
Despre cratime - exceptând "de-a curmezişul", unde sunt obligat - celelalte două sunt pentru un anume ritm.
"Se doare" se vrea o licenţă care ar trebui să-mi aducă un surplus de sens (dincolo de "se suferă").
Da, orice este perfectibil, dar cu oareşce costuri.

Fără, fără timp. Semn, stop şi de la capăt.

Corect, dragul meu Cailean: Feodor Mihailovici Dostoievsky, cu o replică din "Netoska Nezvanova". Dacă este sau nu poezie, doar Feodor Mihailovici știe, nimeni altul... Mulțumesc tuturor de comentarii.

Citind cu atenție comentariul anterior, concis și definitiv, ca lovitura de scrimă, nu m-am putut abține să nu răspund provocării, dată fiind și miza acestei polemici, care ne implică profund: dacă literatura se face în afara regulilor sau prin intermediul lor. Că o disputationes este ridicată sau nu din labirintul mahalalei, nu importă; mai mult, este o eroare logică discreditarea unei teze prin descalificarea persoanei ce o susține, un sofism de relevanță și anume argumentum ad hominem. Logic, aici, discutăm idei, nu oameni. Ceea ce orice regulament de bun simț admite de asemenea. Încercând o sinteză a precedentei intervenții, evidențiez următoarele etape: 1. un preambul, care amintește de funcția regulamentului valabil pe hermeneia, de necesitarea respectării acestuia, întru apărarea de bramburelile pornografice 2. un prim argument, conform căruia în artă este nevoie de reguli, impuse sau autoimpuse, pe baza analogiei creație a universului versus creație literară 3. argumentul doi, după care “arta se naște în constrângere”, concluzia fiind “cu cit exista mai multa "libertate" si resurse cu atit exista mai putina arta”, fiind adusă în discuție relația literatură-cinematografie Plus, în final, o afirmație asupra căreia voi reveni. Contraargumentarea mea este următoarea: 1. cenzurarea discursului pornografic, psihanalizabil ca orice act uman, printr-un regulament de ordine interioară, care oferă, în același timp, sugestii sau o direcție în contradirecția actuală, recent apusă, permite crearea și păstrarea unui spațiu virtual decent, propice postării și comentariilor pe text. Totodată, ar funcționa, interiozitată la un moment dat, ca o autocenzură, asemeni unui filtru care va purifica orice tentație spre pornografie, spre exhibări puerile. Acestea ar fi, în principal, argumentele implicite ale regulamentului hermeneia. Contraargumentul meu este următorul, retoric spus: cenzura respectivă ajută cu adevărat sau inhibă și mai mult pe cel doritor de creație cu orice preț și orice mijloace? Adică, puritanismul literar la care s-ar gândi mulți, acuzator, mai dă seamă de esența actului creator, de dionisiacul implicat în orice act de afirmare a vieții? Această nevoie de exprimare a ființei proprii, cenzurată, nu refuză oare statutul adecvat sexualității umane, câștigat în ultimele secole? Adică, până la urmă, arta se face din orice, n est ce pas? Ca exemplu, amintesc valențele fracturismului sau erotismul lui Emil Brumaru. 2. Înainte de a contraargumenta primul argument amintit mai sus, cu permisiunea dvoastră, fac o scurtă referință filosofică, care va ajuta, sper, înțelegerii adecvate a problemei puse și anume dacă arta se naște sau nu în/din constrângere. Înainte de toate trebuie precizat faptul că teza “haos-ordine-diversitate”, s-o numim teza filosofică clasică, de reminiscență eminesciană, nu este în acord cu teoriile din fizica actuală, cu modelele de expansiune a universului și cu posibila sa revenire la punctul de singularitate, adică la punctul de dinaintea Big-Bang-ului. Deja în secolul XIX filosofii constatau, dezvrăjind lumea, faptul că oazele de ordine sunt un accident, viața datorându-se hazardului. Plus diferența dintre legea naturală și legea umană. Adică, chiar dacă teza haos-ordine-diversitate ar fi valabilă macroscopic ea nu se legitimă la nivel uman, prin faptul că legea naturală, inviolabilă, diferă de legea umană mereu supusă ajustării; teologic spus, Dumnezu are întotdeauna dreptate. Această divagație filosofică, necesară cred, arată așadar faptul că nu se poate justifica, continuitatea univers-artă; arta ca mimesis. Suntem ființe libere, liberul arbitru ne face responsabili și ne condamnă la libertatea de a alege răul, lipsa, nemăsura, spargerea regulilor impuse sau autoimpuse, aceasta fiind însăși condiția, „regula” de conduită a oricărui creator sau novice. Este ceea ce dezvăluie fenomenul creator: posibilitatea ratării și asumării continue a acestei ratări. Ce fel de artist ar fi acela care s-ar încrede în aceleași reguli, în aceleași idei de 3000 de ani, căruia i-ar fi frică să experimenteze, să se renască liber, când criticii și nu numai îl pun în lanțurile comercialului și modei trecătoare? 2. Argumentul doi, desprins din primul, ne spune că arta cere sacrificii. Că există o limitare a mijloacelor de exprimare, adică, vrând-nevrând, ne supunem unor reguli a priori prin însăși materia pixului pe care-l folosim. Într-adevăr, și tocmai de aceea, e necesară depășirea continuă a limitei. Nu mina contează, ci urma pe care o lasă în urmă. Dacă există reguli și limite, nu înseamnă că trebuie să ne mulțumim cu ele. Dacă, în trecut și nu numai, oamenii au creat în condiții mizere, din lipsuri materiale, dacă Pagannini a fost torturat de tatăl său nu rezultă de aici că violența și maltratarea este necesară. Ar fi absurd să ne mortificăm partea trupească pentru a scrie mai bine. Din contră, să benchetuim ca Socrate și să preamărim dragostea de oameni și de zei! Să fim trimbulinzi, dar într-o societate deschisă, nu suspicioasă în puterea omului de a crește, nu lovit, ci ținut de mână! Învățăm din propriile noastre greșeli mai bine decât din ale celorlalți așa cum conștientizarea propriei finitudini implică e infinit mai eficientă decât moartea care nu ne atinge a o mie de poeți. La fel, că există mai multă artă în literatură decât în filme, nu se susține. De va fi necesar, voi reveni asupra acestui aspect. În final, cu speranța că nu v-am plictisit prea mult, fac referire la ultimul paragraf din comentariul anterior care, după cât se pare, contrazice per total intervenția profetică a dlui director. Și, pentru că el exprimă însăși teza pe care o apăr, conchid și eu astfel: “de aceea de fapt arta si literatura adevarata s-au nascut din dinamica nevoii de a sparge regulile si nu din fericirea de a nu le avea.” Ps: atrag atenția că argumentele mele din primul comentariu rămân valabile, nefiind combătute. multumesc :D

o schimbare de ton si registru in raport cu alte poezii ale autoarei. Eu zic ca e de bine.
Dar cred ca o sa mai dureze pana la (re)gasirea drumului. Desi sinceritatea
(oarecum naiva), care face bine in prozele tale, aici, in incheierea textului, nu mi se pare O.K.
("sunt pur şi simplu omorâţi încetişor"). Am zis, mi se pare

multam mult yester de cuvinte si trecere.

Ce ţi-e şi cu podurile astea care se înmulţesc acu’ precum ciupercile ?! Ca în cele ce urmează.

Se întâlnesc doi. Ştii c-a murit Georgesc? Nu, cum s-a-ntâmplat? A murit înecat! El, un înotător aşa bun? Da, a murit înecat c-o gutuie. Formidabil! Şi cum s-a-ntâmplat? A sărit unde era gutuia mai adâncă!

Ok, am avut suficiente discutii zilele astea cu diferite persoane. Concluzia mea este ca textul asa cum era nu incalca Regulamentul Hermeneia. Una din temerile mele este "talibanizarea" raportarii la exercitiul literar si crearea unui precedent periculos de intoleranta. A folosi un limbaj pornografic e un lucru distinct si e o alegere clara daca vrei sa faci sau nu o astfel de "literatura". Si sint chiar uimit ca Bobadil care in mod repetat a incalcat regulamentul acolo devine atit de preocupat de Regulament aici. Mi se pare un gest ipocrit de genul "inghitirii camilei si strecurarii tintarului", daca e sa folosim un limbaj biblic. Cind vine vorba insa de sensibilitati religioase lucrurile pot deveni foarte alunecoase. Foarte usor putem sa devenim asemanatori cu acei musulmani care au terorizat Europa pentru ca cineva a facut intr-un ziar caricaturi cu Mahomed. Si observ acelasi tip de intransigenta religioasa si la Bobadil si la Queen Margot. Si nu imi ascund profunda dezamagire. Avem de-a face aici cu un risc major la adresa intelegerii conceptului de libertate de exprimare. Evident, cite persoane atitea acceptiuni. In acceptiunea mea atita timp cit nu se mentioneaza un nume de persoana sau de confesiune religioasa nu se poate vorbi de profanare sau defaimare. Dupa cum trebuie sa existe o protectie impotriva profanarii sau defaimarii tot asa trebuie sa existe o protectie si impotriva abuzurilor acestor vinatori de vrajitoare care urmaresc limitarea libertatii de expresie asa cum le convine lor. Nu cred ca poate functiona ca si criteriu pentru definirea profanarii sau defaimarii elemente de genul "eu ca si exponent al confesiunii x ma simt jignit de expresia y". O astfel de justificare este o gluma si eventual o ofensa la adresa inteligentei fiecaruia dintre noi. Unde am ajunge daca fiecare ar trage semnalul de alarma de fiecare data cind "se simte jignit". Eu de exemplu "ma simt jignit in simtul meu estetic" cind citesc anumite timpenii nonestetice care se posteaza pe Hermeneia. Si nu sint putine. Ce ar trebui sa fac? Sa ma dau de ceasul mortii? Sa invoc drepturile omului sau Regulamentul Hermeneia?! In orice caz eu am ales sa elimin acele portiuni controversate. Si o fac, asa cum am spus, cu multa stringere de inima. Nu ca mi-ar fi neaparat dragi. Dar fiindca acest lucru poate fi perceput ca un fel de cedare in fata acestei "talibanizari estetice". O fac insa pentru ca nu prea am cu cine sta de vorba ia cind oamenii ajung sa foloseasca drept argumente expresii de genul "te crezi destept, esti arogant, esti cu nasul pe sus" si alte asemenea, pur si simplu incep sa ma plictisesc. Ma asteptam la o controversa inteligenta si ambitioasa nu la smiorcaieli si justificari din astea infantile. Dar zadarnica mi-a fost asteptarea. Si asta cu atit mai mult cu cit niciodata nu am anulat contul nimanui care m-a atacat barbateste, inteligent si frontal. Si nu mi-e frica de controverse. De fapt cred ca adevarata valoare si calitate se naste din controverse. Dar cind vin oameni si invoca faptul ca ma cred prea destept, sau ca sint arogant sau alte aberatii din astea ieftine, ma apuca asa o dezamagire profunda ca nici macar o controversa ca lumea nu am cu cine sa am. As vrea sa mai adaug ceva. Da, hermeneia imi apartine. Si unul din principiile care au stat la baza ei a fost libertatea de exprimare. Pentru ca cred foarte mult in asta. Si asta mai ales pentru ca cred ca românii inca nu stiu ce inseamna libertatea de exprimare. Asta nu inseamna ca nu stiu sa injure sau sa isi umple ziarele cu pornografie. Libertartatea de exprimare insa insemna cu totul altceva. Incidentul acesta nu a facut decit sa scoata in evidenta inca o data aceasta realitate subtila. Evident se mai poate vorbi mult despre asta.

Da, Madim, incredibil, versurile acelea două remarcate de Virgil ("pentru că din femeie..."), sunt parcă scrise în altă culoare, în stacojiu, ai reușit o altă tonalitate aici... hei, aici se aude parcă țipătul unei femei care dă naștere. Știi, nu-i așa, că unei femei îi poate fi mântuire asta?!

am sa incerc sa decodific eu psalmul profetului. "doamne am văzut cum se strîng nebunii ca norii destrămați degeaba să îți cînte" e o afirmatie, o observatie, sau un repros la adresa celor care se mai incumeta sa cante halelul inchinarii. poate sa fie o jalnica lovitura sub centura vis a vis de ultima postare a subsemnatului. profetul nu-si mai raceste gura cu comentarii directe, mai usor e sa dai cu sageata ironiei in cel care inca mai scrie "versificatie" crestina. poate fi si un punch in directia celor multi de la Washington adunati la zarva inaugurarii, si cu siguranta are in vizor si pe cei bisericosi seriosi care marsaluiesc inainte fara a fi deranjati de "latratul cainelui". "și m-am întrebat acesta e sfîrșitul sau trebuie să mai aștept o vreme două vremi și încă o jumătate de vreme în această secetă lentă" aici profetul imprumuta limbajul unui profet autentic - Daniel - care spunea in cartea sa din Vechiul Testament, si de la un alt profet evanghelic - evanghelistul si apostolul Ioan, care spunea in cartea sa Apocalipsa lui Ioan, ca in vremea apostaziei ( din care autorul psalmului de mai sus face el insusi parte, pentru ca din faptele/scrierile lor ii veti cunoaste) apostazie, necaz si stramtorare cum n-au mai fost in istorie si nici nu vor mai fi, ca de la inaugurarea erei anticristice - care n-a sosit inca - va mai fi "o vreme, doua vremi si jumatatea unei vremi cand puterea poporului sfant va fi zdrobita de tot (Israelul in ultimii trei ani si jumatate, dupa care va veni sfarsitul - revenirea lui Cristos). "departe au rămas o mulțime de jumătăți de măsură nefolosite dar tu nu ai spus nimic am închis ochii prăpastia din coșul pieptului la fel de fierbinte încît m-am atîrnat de cer ca de un fel de cuier pentru mai apoi" aici avem nevoie de o sonda pentru a putea sonda prapastia din cosul pieptului psalmistului la fel de fierbinte ca si o nebuloasa, la fel de fierbinte ca si arsita zilei de apoi. ca poezie e OK, ca si psalm ii lipseste reverenta.

Succint: 1. Sunt două curente. Care, plecate dintr-o rădăcină comună, au ajuns să curgă în sensuri contrare. 2. „Rădăcina” este noua „realitate”. Dictată de explozia infrastructurilor în general: a transporturilor aeriene și terestre, dar, mai ales a „magistralelor telecomunicaționale ” (tv, telefonie mobilă, internet). Care au ajuns să formeze rețele „globale” (fizice – transporturile; virtuale – comunicațiile) în plină expansiune. Rezultatul: o interacțiune dementă , contradictorie, pe toate planurile (religie, filozofie, artă, societate, economie și ce-o mai fi). Ȋn „timp real” , adică într-un „timp” care se aproprie de „instantaneitate”. Instantaneitate Ȋn cadrul căreia viitorul este absorbit în acest timpul real; trecut nu mai are timp să mai fi avut loc ; prezentul a devenit un fel de prezent continuu care se „schimbă” mereu fulgerător . Interacțiune căreia nu i te poți sustrage prin „detașare”. Și în care o serie de „tabu-uri” ținute sub capac prin tot soiul de „cutume”, mai mult sau mai puțin să le zic, cu un termen generic, „morale”, ale diverselor comunități, de asemenea, mai mult sau mai puțin „închise” pȃnă acum, dau dintr-o dată în clocot și fac să sară în aer orice frȃnă, inclusiv anumite „supape de siguranță” specifice fiecărei comunități (condiționări ale tradiției ca și „cutumele”) prin care presiunile de orice natură se mai relaxau cȃt de cȃt. Astfel, mai există doar două posibilități: fie o dispariție în final gen sinucidere (conștientă sau nu) , fie luarea unor decizii la fel de fulgerătoare ca și schimbările „în timp real” ale zisei rețele, prin care să încerci să supraviețuiești. Dacă se poate la infinit într-un astfel de prezent continuu ….într-o veșnică schimbare (ceea ce, evident, este o contradicție în termeni). 3. Și acum, ce face postmodernismul? Devine, pur și simplu, o „ciclare” negativ ironică în jurul „golului” (citește „nimicului” sub care nu se mai ascunde chiar NIMIC - „De ce (nu) există NIMIC mai curȃnd decȃt ceva?”). Complet diferită de o „spiralare” ascensională. Ciclare în cadrul căreia orice pas infinitezimal, fără durată, este complet diferit de cel anterior. Deci fără păstrarea vreunei „identități”. O hăituială continuă – sinucidere în final. 4. Și ce face „New Age-ul”. Nu acceptă o astfel de supraviețuire prin supunere la ceea ce se poate numi „impredictibilitate”. Ci caută să o „stăpȃnească”. Iar un fel de contradicție în termeni – dar, pentru cei ce sunt atrași de tendința menționată, este (sau li se pare a fi) numai aparentă. Pentru că recurg la o astfel de „stăpȃnire” prin tot soiul ce metode și tehnici „magice”/ „șamanice”/ „esoteric- oculte” culese din tot soiul de contexte culturale la care acum, prin „deschiderea” lor, se are acces; metode și tehnici care în trecut rămȃneau mai mult sau mai puțin în background și izbucneau în unele perioade de criză (crize a căror intensitate nu se poate compara cu cea a celei actuale); urmȃnd ca imediat să fie jugulate cȃnd se restabilea „echilibrului”. Iar știința și tehnologia de azi nu este nici ea departe de a folosi astfel de mijloace, complet diferite însă de cele „clasice” atunci cȃnd recurge la tot soiul de „manipulări”: genetice, microelectronice, nanotehnologice etc. urmărind același obiectiv: nu numai supraviețuirea, ci o „viețuire” continuă, veșnică (dacă se poate); chiar și artificială dacă altfel nu merge… (se vorbește chiar de ceva gen „post-umanitate” și un „post-uman” mult mai al dracului decȃt supraomul lui Nietzsche). Ȋntr-un fel – și nimic nu e nou sub soare – Yoga, în adevăratul ei spirit și nu cel degradat de tot soiul de „guru” pȃrȃți, fachiri și alți exhibiționiști care au invadat bȃlciurile mapamondului (inclusiv web-bȃlciurile), atrage serios atenția. Căci, spune ea, atunci cȃnd se ajunge la un anumit nivel de inițiere apar tot soiul de „puteri paranormale”. Ȋnsă, cel mai periculos lucru este să te oprești la acest nivel și să folosești astfel de „puteri”. Este absolut necesar să treci mai departe. Unde, nu are relevanță în discuția de față. Relevant mi se pare că New Age-ul urmărește numai cantonarea într-un astfel de nivel. Ȋnclusiv cel de tentă științifico-tehnologică (care pare SF dar după unele rezultate deja obținute, nu prea mai este). 4. Am vorbit tranșant și binar despre cele două tendințe contradictorii numai în scopul unei minime clarități a discursului. De fapt, lucrurile sunt mult mai complicate. Pentru că, deși par a nu se intersecta, ele, de fapt, „interacționează” de la distanță în același soi de „timp real”. O să amintesc numai de anumite aspecte „alchimice” care își fac loc și sunt adoptate cu un entuziasm frenetic de unele abordări postmoderniste. Dar lucrurile se întȃmplă și invers: dinspre postmodernism spre abordările New Age. Spațiul nu-mi permite să detaliez. 5. Există, totuși, vreo soluție benefică de a ieși din ce am intrat? Cred și sper că ea poate fi întrezărită. Dar pentru asta trebuie forat mult mai adȃnc. Și căutare cauzele adevărate și nu cele superficiale de care am încercat să amintesc cȃnd am vorbit de explozia infrastructurilor (mai ales de cea informațională) care a dus la interacțiuni (globale) în timp „real”. 6. O definiție a "inteligenței", pe care am găsit-o pe undeva (Dumnezeu știe unde) spune: 'Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului pentru a-l înțelege, revine apoi la propriul punct de vedere și, în fine, se detașează de ambele pentru a putea gândi liber'. Jocul ăsta se poate aplica și atunci când încercăm să înțelegem două (sau mai multe) contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcând și noi parte. Și adaug, poate fi vorba și de cele două tendințe de care am vorbit. In fond, orice tradiție culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, știință, societate… sau și una dintre cele două tendințe care încep să aibă pretenția, fiecare în parte, de „universalitate, te condiționează, manevrându-te (și ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare"). 7. Teoria, ca teoria - practica ne omoară. Dar, tot teoretic vorbind: în momentul în care chiar ai reușit să te detașezi de condiționări pentru a "gândi liber", nu cumva ajungi la cea mai perversă manipulare: "auto-manipularea" ? Dar totuși, tot teoretic, parcă e preferabil să te "manipulezi" singur decât s-o facă alții. * Ȋți mulțumesc pentru că m-ai provocat. Și cer mii de scuze pentru modul, uneori poate agramat și, probabil, cu multe typos, în care am prezentat lucrurile. Singura eventuală scuză este că textul l-am scris „dintr-o suflare”. Și n-am chef, acum, să-l revăd. Toate cele bune, G.M. P.S. Aștept părerea ta.

sunt de-acord cu dl. hutopila. nu se scrie bine. nu se scrie slab. se scrie mediocru, dar mai ales LA FEL.îmi scria zilele trecute un redactor de la o revista literara destul de cunoscuta: "domnule, spune el, când publicam poezie, aproape ca-mi vine sa nu mai scriu numele autorului, pentru ca toti scriu LA FEL." si mai ales se fura în draci si fara jena în reviste si pe site-uri care pretind ca au nivel.
despre aceasta poezie, eu cred ca poate sta fara probleme pe pagina principala a site-ului.