foarte frumos poem, Daniela! mi-a adus în mine toată adolescența dar și dorința de a sta pe un text, de a-i cuprinde oarecum marginile. nici nu știu prea bine cum să ies din atmosfera duios-filosofică pe care ai conturat-o, pentru mine, fără reproș. și da, drumurile acelea de țară, unde când plouă se face un noroi de pomină, mă năpădesc uneori. mi-a plăcut mult, m-am regăsit mult. o și trec repede la preferate:)
Aalizeei, mulțumesc pentru aprecieri. Și lui Sorin pentru efectul elegant al fotografiei. Dacă am reușit în text să păstrez nuanța, asta nu e tocmai rău :).
Profete, ne cerem scuze, dar in viziunea mea, ceea ce spusese Hanny fusese chiar un fel de comentariu. Ma explic, oferind totodata si chei de lectura: Scriu aici de trei Iacob: primul este personajul biblic, cel care dormind cu capul pe piatra viseaza scara si sapa celebra fantana (care exista si azi). Al doilea este Apostolul Iacob, cel care va fi primul martir crestin, murind taindu-i-se capul cu sabia. Fusese primul conducator al Bisericii crestine din Ierusalim. Al treilea este personajul principal din filmul "Scara lui Iacob" de Allan Parker (regizor si al celebrului "The Wall" - Pink Floyd). Acest personaj participase la razboiul din Vietnam, se intoarce acasa, i se intampla o serie intreaga de lucruri ciudate, merge la o gicitoare care ii citeste in palma ca linia vietii lui este deja intrerupta, adica el, de fapt, era mort la momentul acela. Credeam ca Hanny, in cunostinta de cauza, vorbeste chiar despre film si despre starea acestui personaj. E drept si ca nu mai era comentariu literar, ci era deja critica de film, ceea ce tot nu ar fi foarte rau, cred. Una peste alta, imi cer scuze inca o data, observatia Profetului este intru totul indreptatita. Vom tine seama de ea.
A morpurgi sau a nu morpurgi... Astfel de cronici sunt în stare să te ţină în viaţă, să-ţi şoptească-n ureche: bă, fraiere, să ştii că nu numa' ţie ţi se pare că alea-s de tot rahatu'!
Este o ruptură într-adevar la ultima strofă, dar mie îmi place. Iar jocul de cuvinte pe care aproape că nu-l poți evita (la madame viață), cred ca justifică acel "trebuie să înjuri cu iscusință". Eu chiar aș îndrăzni să-ți sugerez să renunți la "ei" (versul 2 al strofei finale). În schimb ceva nu-mi sună bine deloc la versul "fratele meu de întuneric desfigurat și iubit", și cred că e vorba despre "iubit", poate că tocmai acest cuvințel creează ruptura cu ultima strofă. Și de ce nu ai renunța la el? Crezi că nu e suficient să spui "fratele meu de întuneric desfigurat"? are suficientă forță imaginea, iar mie mi se pare atât de clar că un astfel de frate este în mod necesar iubit, încât nu ai nevoie de nici o completare. Și aș mai renunța cumva la "când" din v 2 strofa 2, eventual punând "în atingere".
ma tem ca nici un text al acestui autor nu va mai fi pus in prima pagina pentru o lunga bucata de vreme datorita acestui gest. Este pur si simplu inadmisibil sa ai facilitatea de autoeditare, sa ai un text in prima pagina care timite la un text care brusc si deodata dispare. Asa ceva nu se va mai intimpla pentru ca nu vei mai avea texte evidentiate in prima pagina
Djamal, multumesc pentru rinduri. Avind in vedere studiile (tale) de specialitate, ti se vor parea poate prea dure unele expresii, dar am mizat pe asta. e doar vorba de un contraceptiv, care imi functioneaza perfect. nepotul lui rameau, am retinut exemplul (e colosal!) cu melcii care se preumbla incetisor tocindu-li-se memoria... c'est la vie! in cochilia mea ma simt insa atit de bine ca nu mai jinduiesc la cochilia altuia, si asta cu cit cochilia mea e cu vedere panoramica spre Riviera franceza ;) asa cum spuneam, memoria imediata mi se pare (in ceea ce ma priveste) contraceptivul perfect...
Un poem care face drumul dus-întors de la Apocalipsa la Geneza. Simboluri noi construite pe cele vechi. Greu de interpretat ( pentru mine :)), însă provoacă la căutări, la asocieri. Mă tot gândesc la pomul cunoştinţei binelui şi răului împodobit murdar cu cioburi de viaţă ( se pare că au fost mulţi izgoniţii din rai şi condamnaţi la moarte... de fapt, toţi suntem ,,căci toţi au păcătuit" ) De ce nu o să fie nimeni răstignit pe unul din stâlpi? O fi cel pentru noi, dar fiindcă a fost răstingit El, Hristos, nu o să mai fim noi...
Remarc versul ,,dar Ochiul Lui lipit de ochiul meu" înţelegându-l ca o coborâre a Lui, pentru a vedea cum văd eu, ca şi copil, în cotrast cu versul ,,ochiul meu lipit de Ochiul Lui" situaţie în care eu, muritorul, adultul, pot ajunge la a vedea ca El, treapta cea mai înaltă de iluminare şi de înduhovnicire. Şi gata! :) Felicitări! ( iertare dacă am greşit în înterpretare ) Pentru ideatică şi pentru simbolistică, să fie ea, peniţa de aur ( precum gura lui, a Sfântului Ioan )
Ioana, aferim! Ca de atatea ori am luat lama, sau cutitul, sau guma si am facut prapad! Acum ar fi nimica-nimicutza, zboara "uneori" de acolo ca frisca de pe tortul miresei... doar ca ma gandesc asa, daca las asertiunea ca "si lumina se sinucide" asta are un aspect asa, regretabil de generalitate, don't U think? Iar mie imi place sa particularizez (atat cat pot) asa ca... nu stiu ce sa fac! Poate ar trebui sa mai pun mana pe Pavese si sa mai aprofundez treaba asta cu suicidul cum vine (Doamne fereste! :-) Multumesc de apreciere, Bobadil.
hecatonhire, cred ca te-ai prins care e ideea acestui rosario cat si cea platoniciana. de aici, si senzatia de ne-aparținere si nereactia cititorilor. daca vrei negru pe alb sau invers voi reveni fara probleme. scaunul de toaleta ramane aici ca ....un motor imobil :D
poemul pare a avea două părți și două mesaje. prima parte se constituie într-o explicare a primelor trei rânduri care alcătuiesc o definiție a iubirii fantastic de frumoasă. îmi permit să rescriu aici aceste rânduri: "există un simț al onoarei ce însoțește iubirea /dacă nu suntem capabili să o ridicăm cu ambele mâini ca pe o sabie/e bine să nu înceapă lupta." versurile următoare sunt pline de fantasme literare ca: "azi mi-au extirpat din rinichiul drept un om". "niciodată nu am iubit atât de mult stropul de vin/din arcul cu săgeți", "noaptea își ia rămas bun de la mine ca o mamă căreia/îi pleacă fiul", "se vor deschide rănile ca o carte". partea a doua, datorită titlului, face referire la femeia compartă cu o armă medievală, ce strălucește prin mânuirea luptătorului, dar și prin cele două tăișuri ce le poartă. apreciez novatoarea idee de a vedea în femeie atât acuratețea ce o definește cât și faptul că valorea ei crește și este pusă în evidență de cel care o iubește/o posedă. pentru aceasta acord cu bucurie și plăcere, deși este prea puțin, o peniță literară. femeia sabie!!! cu sinceră prețuire, mircea.
nu stiu ce e de penita in articolul de mai sus! si nu inteleg daca articolelor le pot fi acordate penita, intru cat penita este o recunoastere a inspiratiei unui autor si a transmiterii a ceva peste calitatea liniara a scrierilor postate. nimic din acestea in articolul de mai sus care este circulat de pe un site literar pe altul, si pe deasupra a mai fost discutat anul trecut intr-o alta postare. cat priveste textul in sine, are parti bune, pe alocuri pretioase (din punctul de vedere al autorului), pe alocuri pretentioase (in pofida negarii autorului), dar si locuri unde da cu batu-n balta (" Ceea a ce pot fi mărturie e lipsa magnilocvenței la un om cu sufletul cald...")
offtopic: va rog pe toti sa cititi Regulamentul si sa-l respectati. Va asigur ca astfel de atitudini si comentarii nu vor (mai) fi ingaduite pe Hermeneia.com. Exista alte site-uri "literare" unde puteti face asa ceva. Ar fi bine sa nu ne confundati. Danutza, cu astfel de atitudini debutul tau pe Hermeneia nu este de bun augur. As vrea sa cred ca este vorba doar de un accident. De asemeni te atentionez ca "expresii precum "Cuvinte în sutiene și chiloți Jolidon" frizeaza o zona de preocupari pe care noi cei de pe Hermeneia le avem la baie, nu în literatură . Sper sa nu ma fi inteles gresit. Multumesc.
prima parte a poemului are ceva eseistic, lirismul se concentreaza la final. Am retinut un vers interesant: „Înlăuntrul nostru, când iubim, avem ochii albaştri.”
Da. Cât trăim pentru noi şi cât pentru alţii? Încercăm cumva să înapoiem ce am primit spre o mai bună administrare? Poate.
Remarc versurile pentru idee şi pentru imagini:
,,miezul pufos
îl face mană furnicilor cerului
coaja corabie după care se ţin pescăruşii
iar cu firimiturile satură pe cei care plănuiesc
să moară de foame"
"-ok ok nu îmi vorbiţi mie de anamneză
ştiu că mă exprim în româno-engleză-
iată vreau să dezbatem hermeneutic
bine bine admitem şi accente de ludic
fie şi în această manieră
care e diferenţa dintre bilă şi sferă?
e bila o formă precară
aş îndrăzni să spun chiar gregară
de manifestare
în galantare?".
Meserie în folosirea rimei, care se aude foarte bine, chiar dacă ritmul şi măsura par haotice.
mi-a facut mare placere sa va citesc textele. si ce m-a amuzat foarte tare textul scris de aalizeei, care pe langa faptul ca este excelent, vorbeste despre "feng-shui" cu lucerna. pana sa plec in vacanta, mai scrisesem o parodie a parodiei... in care exista evident feng shui cu lucerna. motiv pentru care inlin sa cred ca textul propus de andu contine fie mesaje subliminale, fie e pur si simplu un text feng shui in toata puterea cuvantului. P.S. - consider acest concurs o pacaleala a pacalelilor pentru ca nu poti parodia in adevaratul sens al cuvantului poezia propusa de andu, e ca si cum ai spune "Ia stramba si tu strambatura asta ca sa fie stramba." text nb. 2 (eu nu stiu sa scriu poezii) El, evident, nu avusese niciodata doua maini stangi. Doar ca asa ii spusese bunica, cand avea vreo 5 ani si reusise sa sparga pana pe la orele 11 ale diminetii vreo trei cani si doua farfurii. - Aoleo maica, fir-ai al boalii, tu ai doua maini stangi mai copile si nici macar branza buna in burduf de caine nu esti! El retinuse repede ideea si inclina sa-i dea dreptate femeii cu basma rosie si pielea mototolita. Ani in sir se uitase fix la mainile lui “bune de dat la caini” (dupa spusele aceleiasi bunici) si cum activitatea asta ii lua prea multa vreme, nu se dusese nici la scoli, nu plecase nici la oras cu ai lui. Orasul era prea mare, el prea mic si stang. El ramasese in sat sa stranga lucerna. O aduna cu greu, se opintea de te miri ce - ciuciure in gauri, cozi de guster sinucigas pe jumatate, propriile ganduri - dar pana la urma tot facea de doi saci. Cand treaba era gata, se apuca sa care sacii. Ajungea inevitabil acasa, schimbat ce-i drept, si se oprea pe sant. Bine-nteles, de cand plecase, murisera cateva babe, fetele cu care jucase “Tara-tara vrem ostasi” se luasera si aveau deja vreo doi plozi, cateva kile bune in plus si par des pe picioarele, picioarele alea pe care nu reusise sa le descrida el niciodata cu menghina gandului; mai aparuse, desigur un alt primar care nu, nu mai vroia “bunastare si pace” pentru ai din comuna, ci “pace si bunastare” (concepte diferite si totusi atat de asemanatoare, mai- mai c-ai zice doi siamezi incurcati in burta mamei) si… si nu va mai spun ca si asa nu ma urmariti cu atentia cuvenita, las’ ca stiu eu. El nu dispera, el, isi aprindea o mahoarca si se uita la cerul cu doi sori ca doua maini stangi. Si totusi, desi viata lui parea anapoda si caile-i erau incalcite mai ceva ca picioarele unui fachir, o muiere din sat, cu tate in vant si parul prins stans in conci, a reusit sa o infiga cu mainile ei zdravene pe fagas, cat ai zice “Ce ma nu vrei sa ma iei cu acte la primarie, fir-ai al dracu’ de prapadit!” S-au luat de luat, au fost si la biserica din sat, au trecut si pe la primarie si din momentul in care vorbele potrivite au fost rostite, lumea lui si-a pierdut stangacia, si a crescut ca un bloc de BCA sub soarele comunismului. Anii au trecut si ei, asa ca rapidul prin halta, cu cei doi, decorand feng-shui casele din sat cu lucerna. La scimb primeau mahoarce, si curci cu un picior si niscaiva cartoafe. Din cand in cand, stand pe prispa, cocotat pe un sac de lucerna, cu ochii la copii lui bucalati care bricolau cu viteze supersonice, de parca ar fi avut doua maini drepte, omul nostru parca uita de stangacia lui, uita parca si de el pe launtru, uita ca exista viata numarata in ani si zile, ca exista o lume dincolo de lanurile cu lucerna in care nevasta-sa isi ingropa bratele vanjoase.
cîteva observații:
- mă tem că autorul folosește aici cuvîntul „topos” (care înseamnă de fapt loc comun în accepțiune literară) cam aiurea.
- „puncte de referință legate de traiect” este o expresie relativ ambiguă. de fapt textul e plin de formulări pretențioase dar care sună cel puțin confuz.
- iată și un exemplu: „ conferințe, procesiuni, pelerinaje religioase, care au antrenat zeci de milioane de oameni” - mi se pare nițeluș bombastic pentru o națiune de 20.
- ce ea aia „explorare publică, realizată metodic, a spațiului religios”? - din nou expresii pretențioase, dar cînd stai să te gîndești ceva mai bine la ele cam sună a doagă.
- plasarea bisericii și armatei „în vârful topului încrederii românilor în instituțiile publice” este una dintre cele mai rușinoase realități ale societății românești de după '89 de vreme ce amîndouă sînt instituții prin excelență ne-democratice. sper să se înțeleagă clar implicațiile sociologice ale unui astfel de fenomen. asta vorbește despre primitivismul unei societăți. mai poți întîlni fenomenul la țări islamice și la țări din america de sud. frumoasă companie ne-am ales.
- hai să fim serioși, nu există nimic „ideal” în biserica ortodoxă, ca de altfel în nici o altă biserică creștină din românia. sînt doar niște instituții care au la fel de mult interes politic și material ca orice partid sau companie comercială. cred că este regretabil să se confunde creștinismul sau hristos cu instituțiile religioase oricît de frumos coregrafiat au dezvoltat oferta de piață. sau oricît de mult și-ar dori unii oameni (poate chiar bine intenționați) să fie altfel.
- „Cu diferența că cei care pleacă în străinătate par să fi renunțat total la ideea de spiritualitate” - mi se pare atît de penibil sentențios la adresa a sute de mii de oameni pe care nu îi cunoaște autorul. nu este decît o veche temă ruginită despre cît de buni creștini spirituali români sînt cei ce rămîn și cît de materialiști vînzători de țară și trădători sînt cei care pleacă. nimeni nu mai crede în slogane din astea decît unii din generația mea (trebuie să o spun cu rușine) care au fost îndobitociți atît de pseudo-patriotismul ceaușist dar și (prin reacțe opusă și poate nu numai) de fanatismul patriotardo-religios de după 90.
- „pe când cei care emigrează în propria lor țară se mai agață, în cădere, de aura unui venerabil călugăr...” - asta îmi aduce aminte de un comentariu al lui cristoiu de pe la mijlocul anilor 90 cînd compara cozile la racla sfintei parascheva cu cozile de la caritas și spunea că numai într-o țară ca românia mai găsești atît de mulți oameni care sînt în stare să creadă în astfel de minuni. precum că te poți ruga la niște oase și ți se poate întimpla mare lucru sau că poți băga o mie de lei pe o parte și poți scoate zece mii pe cealată după o lună. e tragic cînd se ajunge să se confunde spiritualitatea și creștinismul cu evadarea din realitate și umblarea după tot felul de fantasmagorii. (ultima dată cînd am citit în biblie chestia asta se numea „profeți mincinoși”, dar mă rog, fiecare cu interpretarea lui)
- „Dar pentru că tot religia ne învață că de câte ori cădem, trebuie să ne ridicăm, neamul care vrea să supravețuiască e sortit să se ridice pe urma propriilor săi pași de cenușă.” - una dintre cele mai bizare fraze din text. ce religie și unde învață așa ceva? că cel puțin în biblie eu nu am găsit așa ceva. iar dacă autorul se referă la pocăință (metanoia), aia e cu totul altceva. a vorbi însă de ridicare, renașterea, pocăința unui popor, așa in corpore, e o temă veche și afumată și mă îndoiesc profund că poate fi susținută biblic. a fost de obicei o găselniță patriotardă vînturată de mulți extremiști de dreapta dar care, ca orice slogan din ăsta fanatic „ce e val, ca valul trece”. chestia cu „pașii de cenușă” mi se pare că sună ridicol. am crezut că nu se mai scriu smiorcăieli din astea.
- wow!! o altă expresie care m-a făcut să mă zgudui de rîs: „Iar a crede că Biserica, oamenii ei îmbunătățiți,”. îmi aduce aminte de aberațiile cu „omul nou” ale lui ceaușescu.
- „Oricât am încerca să punem eșecul nostru pe seama instituțiilor, omul, făptura micșorată cu puțin față de îngeri, cum spune psalmistul David, poartă în ea destinul glorios al fiinţei umane, pământ și duh.” - oare se vede tautologia acestei fraze care nu spune nimic? ...omul,... poartă destinul glorios al fiiței umane.... dar al cui ai vrea să îl poarte? pe al maimuțelor? asta pe lîngă faptul că, fie vorba între noi, acolo David, așa cum explică mai apoi autorul epistolei către evrei, nu se referea la om în general, ci la Omul Hristos Isus. eu zic să nu mai cităm din scriptură dacă nu ne pricepem. nu facem un serviciu nici scripturii și nici ideii pe care intenționăm să o transmitem.
- „ Credincioșii sunt convinși că dacă au contribuit, ceea ce e foarte normal să facă în fond, la înălțarea unui lăcaș de cult, e suficient pentru a se mântui.” - chestie care este fundamental eretică și periculoasă. nu are nici un suport biblic ci dimpotrivă nu face decît să perpetueze o instituție care îi manipulează.
- citatul din final, pe bune că nu văd ce legătură are cu chestiile de dinaintea lui (deși l-am citit cu atenție de mai multe ori). observ că autorul are o slăbiciune pentru eliade dar nu cred că a-l cita la început și la sfîrșit are vreun folos dacă citatul nu joacă un rol în înțelegerea textului. dar, mă rog, fiecare cu citatele lui.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
un poem marturie a unei trairi nelipsita de experinta personala. un poem explict.
pentru textul : toamna bărbatului defrumos, limpede, direct. imi plac cateva imagini indeosebi. nu spun care. insa, pt limbaj, atmosfera si traducere, penita. felicitari
pentru textul : Sonet I de Pablo Neruda defoarte frumos poem, Daniela! mi-a adus în mine toată adolescența dar și dorința de a sta pe un text, de a-i cuprinde oarecum marginile. nici nu știu prea bine cum să ies din atmosfera duios-filosofică pe care ai conturat-o, pentru mine, fără reproș. și da, drumurile acelea de țară, unde când plouă se face un noroi de pomină, mă năpădesc uneori. mi-a plăcut mult, m-am regăsit mult. o și trec repede la preferate:)
pentru textul : odată ți-am spus că tatăl meu și mama mea s-au născut la țară deAalizeei, mulțumesc pentru aprecieri. Și lui Sorin pentru efectul elegant al fotografiei. Dacă am reușit în text să păstrez nuanța, asta nu e tocmai rău :).
pentru textul : kansas in june deEmil, nu neapărat, o poți îmbrăca frumos. Dar în cazul de față cred că ar fi un bun punct de plecare pentru reconstrucție.
pentru textul : Fi-va mie deChiar aveam de gând să închei.
Dar m-ai făcut să râd. Tu, cal? Eu zic că eşti un catâr bătrân şi pribeag care visează cai verzi pe pereţi.
PUNCT
pentru textul : fahrenheit game deProfete, ne cerem scuze, dar in viziunea mea, ceea ce spusese Hanny fusese chiar un fel de comentariu. Ma explic, oferind totodata si chei de lectura: Scriu aici de trei Iacob: primul este personajul biblic, cel care dormind cu capul pe piatra viseaza scara si sapa celebra fantana (care exista si azi). Al doilea este Apostolul Iacob, cel care va fi primul martir crestin, murind taindu-i-se capul cu sabia. Fusese primul conducator al Bisericii crestine din Ierusalim. Al treilea este personajul principal din filmul "Scara lui Iacob" de Allan Parker (regizor si al celebrului "The Wall" - Pink Floyd). Acest personaj participase la razboiul din Vietnam, se intoarce acasa, i se intampla o serie intreaga de lucruri ciudate, merge la o gicitoare care ii citeste in palma ca linia vietii lui este deja intrerupta, adica el, de fapt, era mort la momentul acela. Credeam ca Hanny, in cunostinta de cauza, vorbeste chiar despre film si despre starea acestui personaj. E drept si ca nu mai era comentariu literar, ci era deja critica de film, ceea ce tot nu ar fi foarte rau, cred. Una peste alta, imi cer scuze inca o data, observatia Profetului este intru totul indreptatita. Vom tine seama de ea.
pentru textul : Cei trei Iacob denu cred în dumnezeul damblagit eu zic: noroc! el zice: nu uita tot ce iubești omoară și sărută
pentru textul : mai departe decât tristețea deA morpurgi sau a nu morpurgi... Astfel de cronici sunt în stare să te ţină în viaţă, să-ţi şoptească-n ureche: bă, fraiere, să ştii că nu numa' ţie ţi se pare că alea-s de tot rahatu'!
pentru textul : Fluturi pe lampă* deEste o ruptură într-adevar la ultima strofă, dar mie îmi place. Iar jocul de cuvinte pe care aproape că nu-l poți evita (la madame viață), cred ca justifică acel "trebuie să înjuri cu iscusință". Eu chiar aș îndrăzni să-ți sugerez să renunți la "ei" (versul 2 al strofei finale). În schimb ceva nu-mi sună bine deloc la versul "fratele meu de întuneric desfigurat și iubit", și cred că e vorba despre "iubit", poate că tocmai acest cuvințel creează ruptura cu ultima strofă. Și de ce nu ai renunța la el? Crezi că nu e suficient să spui "fratele meu de întuneric desfigurat"? are suficientă forță imaginea, iar mie mi se pare atât de clar că un astfel de frate este în mod necesar iubit, încât nu ai nevoie de nici o completare. Și aș mai renunța cumva la "când" din v 2 strofa 2, eventual punând "în atingere".
pentru textul : madame denicodem.
iar eu sa-ti dau dreptate. si iete cum deshtu a sarit tasta. indeed, rusine sa-mi fie ;)
pentru textul : jurnal de front. virtualia deAproape excelent! Dacă nu ar fi ultimul vers...Ceea ce nu înseamnă că el trebuie doar suprimat.
pentru textul : prezentul simplu dema tem ca nici un text al acestui autor nu va mai fi pus in prima pagina pentru o lunga bucata de vreme datorita acestui gest. Este pur si simplu inadmisibil sa ai facilitatea de autoeditare, sa ai un text in prima pagina care timite la un text care brusc si deodata dispare. Asa ceva nu se va mai intimpla pentru ca nu vei mai avea texte evidentiate in prima pagina
pentru textul : ...I'm growing like spells... deDjamal, multumesc pentru rinduri. Avind in vedere studiile (tale) de specialitate, ti se vor parea poate prea dure unele expresii, dar am mizat pe asta. e doar vorba de un contraceptiv, care imi functioneaza perfect. nepotul lui rameau, am retinut exemplul (e colosal!) cu melcii care se preumbla incetisor tocindu-li-se memoria... c'est la vie! in cochilia mea ma simt insa atit de bine ca nu mai jinduiesc la cochilia altuia, si asta cu cit cochilia mea e cu vedere panoramica spre Riviera franceza ;) asa cum spuneam, memoria imediata mi se pare (in ceea ce ma priveste) contraceptivul perfect...
pentru textul : memoria imediatã deUn poem care face drumul dus-întors de la Apocalipsa la Geneza. Simboluri noi construite pe cele vechi. Greu de interpretat ( pentru mine :)), însă provoacă la căutări, la asocieri. Mă tot gândesc la pomul cunoştinţei binelui şi răului împodobit murdar cu cioburi de viaţă ( se pare că au fost mulţi izgoniţii din rai şi condamnaţi la moarte... de fapt, toţi suntem ,,căci toţi au păcătuit" ) De ce nu o să fie nimeni răstignit pe unul din stâlpi? O fi cel pentru noi, dar fiindcă a fost răstingit El, Hristos, nu o să mai fim noi...
pentru textul : și gata! deRemarc versul ,,dar Ochiul Lui lipit de ochiul meu" înţelegându-l ca o coborâre a Lui, pentru a vedea cum văd eu, ca şi copil, în cotrast cu versul ,,ochiul meu lipit de Ochiul Lui" situaţie în care eu, muritorul, adultul, pot ajunge la a vedea ca El, treapta cea mai înaltă de iluminare şi de înduhovnicire. Şi gata! :) Felicitări! ( iertare dacă am greşit în înterpretare ) Pentru ideatică şi pentru simbolistică, să fie ea, peniţa de aur ( precum gura lui, a Sfântului Ioan )
Ioana, aferim! Ca de atatea ori am luat lama, sau cutitul, sau guma si am facut prapad! Acum ar fi nimica-nimicutza, zboara "uneori" de acolo ca frisca de pe tortul miresei... doar ca ma gandesc asa, daca las asertiunea ca "si lumina se sinucide" asta are un aspect asa, regretabil de generalitate, don't U think? Iar mie imi place sa particularizez (atat cat pot) asa ca... nu stiu ce sa fac! Poate ar trebui sa mai pun mana pe Pavese si sa mai aprofundez treaba asta cu suicidul cum vine (Doamne fereste! :-) Multumesc de apreciere, Bobadil.
pentru textul : împăcarea cu lumina deSeven horses
to shut my eyes now
over all this turning of meanings
it seems hard
the same as it was departing
from our date
when you were never coming
locked indoors
you were mumbling out of books
come come
dum di dum
and the rain pouring over the streets
haunted by me only
and my trams
nocturnal
pulled by seven horses
pentru textul : șapte cai dehecatonhire, cred ca te-ai prins care e ideea acestui rosario cat si cea platoniciana. de aici, si senzatia de ne-aparținere si nereactia cititorilor. daca vrei negru pe alb sau invers voi reveni fara probleme. scaunul de toaleta ramane aici ca ....un motor imobil :D
pentru textul : rosario depoemul pare a avea două părți și două mesaje. prima parte se constituie într-o explicare a primelor trei rânduri care alcătuiesc o definiție a iubirii fantastic de frumoasă. îmi permit să rescriu aici aceste rânduri: "există un simț al onoarei ce însoțește iubirea /dacă nu suntem capabili să o ridicăm cu ambele mâini ca pe o sabie/e bine să nu înceapă lupta." versurile următoare sunt pline de fantasme literare ca: "azi mi-au extirpat din rinichiul drept un om". "niciodată nu am iubit atât de mult stropul de vin/din arcul cu săgeți", "noaptea își ia rămas bun de la mine ca o mamă căreia/îi pleacă fiul", "se vor deschide rănile ca o carte". partea a doua, datorită titlului, face referire la femeia compartă cu o armă medievală, ce strălucește prin mânuirea luptătorului, dar și prin cele două tăișuri ce le poartă. apreciez novatoarea idee de a vedea în femeie atât acuratețea ce o definește cât și faptul că valorea ei crește și este pusă în evidență de cel care o iubește/o posedă. pentru aceasta acord cu bucurie și plăcere, deși este prea puțin, o peniță literară. femeia sabie!!! cu sinceră prețuire, mircea.
pentru textul : de vorbă cu o sabie denu stiu ce e de penita in articolul de mai sus! si nu inteleg daca articolelor le pot fi acordate penita, intru cat penita este o recunoastere a inspiratiei unui autor si a transmiterii a ceva peste calitatea liniara a scrierilor postate. nimic din acestea in articolul de mai sus care este circulat de pe un site literar pe altul, si pe deasupra a mai fost discutat anul trecut intr-o alta postare. cat priveste textul in sine, are parti bune, pe alocuri pretioase (din punctul de vedere al autorului), pe alocuri pretentioase (in pofida negarii autorului), dar si locuri unde da cu batu-n balta (" Ceea a ce pot fi mărturie e lipsa magnilocvenței la un om cu sufletul cald...")
pentru textul : Calistrat Costin în galaxia mea! deofftopic: va rog pe toti sa cititi Regulamentul si sa-l respectati. Va asigur ca astfel de atitudini si comentarii nu vor (mai) fi ingaduite pe Hermeneia.com. Exista alte site-uri "literare" unde puteti face asa ceva. Ar fi bine sa nu ne confundati. Danutza, cu astfel de atitudini debutul tau pe Hermeneia nu este de bun augur. As vrea sa cred ca este vorba doar de un accident. De asemeni te atentionez ca "expresii precum "Cuvinte în sutiene și chiloți Jolidon" frizeaza o zona de preocupari pe care noi cei de pe Hermeneia le avem la baie, nu în literatură . Sper sa nu ma fi inteles gresit. Multumesc.
pentru textul : Poem biologic deexcelent. admir această suprapunere a temporalului peste imaginar. cred ca am mai vrut sa scriu cindva un comentariu sub acest text. iata o fac acum.
pentru textul : Mirza deprima parte a poemului are ceva eseistic, lirismul se concentreaza la final. Am retinut un vers interesant: „Înlăuntrul nostru, când iubim, avem ochii albaştri.”
la buna recitire,
pentru textul : Singurătatea lui era atât de frumoasă, demarynna
Da. Cât trăim pentru noi şi cât pentru alţii? Încercăm cumva să înapoiem ce am primit spre o mai bună administrare? Poate.
pentru textul : zile anotimpuri şi vieţi deRemarc versurile pentru idee şi pentru imagini:
,,miezul pufos
îl face mană furnicilor cerului
coaja corabie după care se ţin pescăruşii
iar cu firimiturile satură pe cei care plănuiesc
să moară de foame"
what about the body? sau te pomenesti ca esti si tu neoplatoniciana...
pentru textul : Virgil Titarenco - “Mirabile dictu” - Editura Grinta, Cluj, 2007 deOana, eu nu gust mereu textele nimănui. Nici măcar ale consacraţilor ori a marilor clasici. Cred că mai toţi suntem aşa.
pentru textul : Noapte bună, copii deMulţam!
Bună cap-coadă, dar aici e excelcomicoasă:
"-ok ok nu îmi vorbiţi mie de anamneză
ştiu că mă exprim în româno-engleză-
iată vreau să dezbatem hermeneutic
bine bine admitem şi accente de ludic
fie şi în această manieră
care e diferenţa dintre bilă şi sferă?
e bila o formă precară
aş îndrăzni să spun chiar gregară
de manifestare
în galantare?".
Meserie în folosirea rimei, care se aude foarte bine, chiar dacă ritmul şi măsura par haotice.
pentru textul : îngeri şi marmeladă deîmi cer scuze dar țin să fac o remarcă și cu riscul unui offtopic: eu nu pot fi găsit decât aici.
pentru textul : Timbru demi-a facut mare placere sa va citesc textele. si ce m-a amuzat foarte tare textul scris de aalizeei, care pe langa faptul ca este excelent, vorbeste despre "feng-shui" cu lucerna. pana sa plec in vacanta, mai scrisesem o parodie a parodiei... in care exista evident feng shui cu lucerna. motiv pentru care inlin sa cred ca textul propus de andu contine fie mesaje subliminale, fie e pur si simplu un text feng shui in toata puterea cuvantului. P.S. - consider acest concurs o pacaleala a pacalelilor pentru ca nu poti parodia in adevaratul sens al cuvantului poezia propusa de andu, e ca si cum ai spune "Ia stramba si tu strambatura asta ca sa fie stramba." text nb. 2 (eu nu stiu sa scriu poezii) El, evident, nu avusese niciodata doua maini stangi. Doar ca asa ii spusese bunica, cand avea vreo 5 ani si reusise sa sparga pana pe la orele 11 ale diminetii vreo trei cani si doua farfurii. - Aoleo maica, fir-ai al boalii, tu ai doua maini stangi mai copile si nici macar branza buna in burduf de caine nu esti! El retinuse repede ideea si inclina sa-i dea dreptate femeii cu basma rosie si pielea mototolita. Ani in sir se uitase fix la mainile lui “bune de dat la caini” (dupa spusele aceleiasi bunici) si cum activitatea asta ii lua prea multa vreme, nu se dusese nici la scoli, nu plecase nici la oras cu ai lui. Orasul era prea mare, el prea mic si stang. El ramasese in sat sa stranga lucerna. O aduna cu greu, se opintea de te miri ce - ciuciure in gauri, cozi de guster sinucigas pe jumatate, propriile ganduri - dar pana la urma tot facea de doi saci. Cand treaba era gata, se apuca sa care sacii. Ajungea inevitabil acasa, schimbat ce-i drept, si se oprea pe sant. Bine-nteles, de cand plecase, murisera cateva babe, fetele cu care jucase “Tara-tara vrem ostasi” se luasera si aveau deja vreo doi plozi, cateva kile bune in plus si par des pe picioarele, picioarele alea pe care nu reusise sa le descrida el niciodata cu menghina gandului; mai aparuse, desigur un alt primar care nu, nu mai vroia “bunastare si pace” pentru ai din comuna, ci “pace si bunastare” (concepte diferite si totusi atat de asemanatoare, mai- mai c-ai zice doi siamezi incurcati in burta mamei) si… si nu va mai spun ca si asa nu ma urmariti cu atentia cuvenita, las’ ca stiu eu. El nu dispera, el, isi aprindea o mahoarca si se uita la cerul cu doi sori ca doua maini stangi. Si totusi, desi viata lui parea anapoda si caile-i erau incalcite mai ceva ca picioarele unui fachir, o muiere din sat, cu tate in vant si parul prins stans in conci, a reusit sa o infiga cu mainile ei zdravene pe fagas, cat ai zice “Ce ma nu vrei sa ma iei cu acte la primarie, fir-ai al dracu’ de prapadit!” S-au luat de luat, au fost si la biserica din sat, au trecut si pe la primarie si din momentul in care vorbele potrivite au fost rostite, lumea lui si-a pierdut stangacia, si a crescut ca un bloc de BCA sub soarele comunismului. Anii au trecut si ei, asa ca rapidul prin halta, cu cei doi, decorand feng-shui casele din sat cu lucerna. La scimb primeau mahoarce, si curci cu un picior si niscaiva cartoafe. Din cand in cand, stand pe prispa, cocotat pe un sac de lucerna, cu ochii la copii lui bucalati care bricolau cu viteze supersonice, de parca ar fi avut doua maini drepte, omul nostru parca uita de stangacia lui, uita parca si de el pe launtru, uita ca exista viata numarata in ani si zile, ca exista o lume dincolo de lanurile cu lucerna in care nevasta-sa isi ingropa bratele vanjoase.
pentru textul : două mâini decîteva observații:
- mă tem că autorul folosește aici cuvîntul „topos” (care înseamnă de fapt loc comun în accepțiune literară) cam aiurea.
- „puncte de referință legate de traiect” este o expresie relativ ambiguă. de fapt textul e plin de formulări pretențioase dar care sună cel puțin confuz.
- iată și un exemplu: „ conferințe, procesiuni, pelerinaje religioase, care au antrenat zeci de milioane de oameni” - mi se pare nițeluș bombastic pentru o națiune de 20.
- ce ea aia „explorare publică, realizată metodic, a spațiului religios”? - din nou expresii pretențioase, dar cînd stai să te gîndești ceva mai bine la ele cam sună a doagă.
- plasarea bisericii și armatei „în vârful topului încrederii românilor în instituțiile publice” este una dintre cele mai rușinoase realități ale societății românești de după '89 de vreme ce amîndouă sînt instituții prin excelență ne-democratice. sper să se înțeleagă clar implicațiile sociologice ale unui astfel de fenomen. asta vorbește despre primitivismul unei societăți. mai poți întîlni fenomenul la țări islamice și la țări din america de sud. frumoasă companie ne-am ales.
- hai să fim serioși, nu există nimic „ideal” în biserica ortodoxă, ca de altfel în nici o altă biserică creștină din românia. sînt doar niște instituții care au la fel de mult interes politic și material ca orice partid sau companie comercială. cred că este regretabil să se confunde creștinismul sau hristos cu instituțiile religioase oricît de frumos coregrafiat au dezvoltat oferta de piață. sau oricît de mult și-ar dori unii oameni (poate chiar bine intenționați) să fie altfel.
- „Cu diferența că cei care pleacă în străinătate par să fi renunțat total la ideea de spiritualitate” - mi se pare atît de penibil sentențios la adresa a sute de mii de oameni pe care nu îi cunoaște autorul. nu este decît o veche temă ruginită despre cît de buni creștini spirituali români sînt cei ce rămîn și cît de materialiști vînzători de țară și trădători sînt cei care pleacă. nimeni nu mai crede în slogane din astea decît unii din generația mea (trebuie să o spun cu rușine) care au fost îndobitociți atît de pseudo-patriotismul ceaușist dar și (prin reacțe opusă și poate nu numai) de fanatismul patriotardo-religios de după 90.
- „pe când cei care emigrează în propria lor țară se mai agață, în cădere, de aura unui venerabil călugăr...” - asta îmi aduce aminte de un comentariu al lui cristoiu de pe la mijlocul anilor 90 cînd compara cozile la racla sfintei parascheva cu cozile de la caritas și spunea că numai într-o țară ca românia mai găsești atît de mulți oameni care sînt în stare să creadă în astfel de minuni. precum că te poți ruga la niște oase și ți se poate întimpla mare lucru sau că poți băga o mie de lei pe o parte și poți scoate zece mii pe cealată după o lună. e tragic cînd se ajunge să se confunde spiritualitatea și creștinismul cu evadarea din realitate și umblarea după tot felul de fantasmagorii. (ultima dată cînd am citit în biblie chestia asta se numea „profeți mincinoși”, dar mă rog, fiecare cu interpretarea lui)
- „Dar pentru că tot religia ne învață că de câte ori cădem, trebuie să ne ridicăm, neamul care vrea să supravețuiască e sortit să se ridice pe urma propriilor săi pași de cenușă.” - una dintre cele mai bizare fraze din text. ce religie și unde învață așa ceva? că cel puțin în biblie eu nu am găsit așa ceva. iar dacă autorul se referă la pocăință (metanoia), aia e cu totul altceva. a vorbi însă de ridicare, renașterea, pocăința unui popor, așa in corpore, e o temă veche și afumată și mă îndoiesc profund că poate fi susținută biblic. a fost de obicei o găselniță patriotardă vînturată de mulți extremiști de dreapta dar care, ca orice slogan din ăsta fanatic „ce e val, ca valul trece”. chestia cu „pașii de cenușă” mi se pare că sună ridicol. am crezut că nu se mai scriu smiorcăieli din astea.
- wow!! o altă expresie care m-a făcut să mă zgudui de rîs: „Iar a crede că Biserica, oamenii ei îmbunătățiți,”. îmi aduce aminte de aberațiile cu „omul nou” ale lui ceaușescu.
- „Oricât am încerca să punem eșecul nostru pe seama instituțiilor, omul, făptura micșorată cu puțin față de îngeri, cum spune psalmistul David, poartă în ea destinul glorios al fiinţei umane, pământ și duh.” - oare se vede tautologia acestei fraze care nu spune nimic? ...omul,... poartă destinul glorios al fiiței umane.... dar al cui ai vrea să îl poarte? pe al maimuțelor? asta pe lîngă faptul că, fie vorba între noi, acolo David, așa cum explică mai apoi autorul epistolei către evrei, nu se referea la om în general, ci la Omul Hristos Isus. eu zic să nu mai cităm din scriptură dacă nu ne pricepem. nu facem un serviciu nici scripturii și nici ideii pe care intenționăm să o transmitem.
- „ Credincioșii sunt convinși că dacă au contribuit, ceea ce e foarte normal să facă în fond, la înălțarea unui lăcaș de cult, e suficient pentru a se mântui.” - chestie care este fundamental eretică și periculoasă. nu are nici un suport biblic ci dimpotrivă nu face decît să perpetueze o instituție care îi manipulează.
- citatul din final, pe bune că nu văd ce legătură are cu chestiile de dinaintea lui (deși l-am citit cu atenție de mai multe ori). observ că autorul are o slăbiciune pentru eliade dar nu cred că a-l cita la început și la sfîrșit are vreun folos dacă citatul nu joacă un rol în înțelegerea textului. dar, mă rog, fiecare cu citatele lui.
pentru textul : Românul modern s-a născut cu forcepsul dePagini