drept ai tintit hialin, caci de fiece data cand ne gandim la ideea de timp, firesc parca, o si asociem cu Eminescu, ceea ce, te asigur nu a fost in nici un fel intentia mea. daca tu crezi ca poemul are final teologic, ei bine, nu te inseli. ultimul vers ne face sa il vedem pe Iisus pasind pe apa, negand astfel firescul la modul "aproape apocaliptic" precum ai spus. imi pare rau sa iti spun, dar consider comentariul tau superficial. iti multumesc pentru sfatul din final. aici stiu ca ai dreptate si voi incerca sa ti-l urmez.

Nu cred că termiologia aleasă este una care să ridice bariere majore între enunțător și receptor, cel mult îl poate determina pe ultimul să-și completeze niște lacune, îl poate stimula să caute. Mă rog, asta o spune cineva care a făcut mici, mici pași spre fizica cuantică provocat de astfel de scrieri, și care este, totuși, tare departe de o cuprindere amplă a domeniului. (curajul semidoctului- sau nici măcar - nu-i așa, domnule profesor? :)...) Și totuși, eseul mi s-a părut incitant și, mai ales, extreme de sprinten redactat. Domnule Gorun, eu voi porni de aici: „Iar, ca să revenim la ceea ce ne interesează, PoMo nu vrea nici el, în ruptul capului, să renunțe la acest nivel «material». Și refuză cu încăpățânare să vadă că poate dincolo de acest suport ar mai putea exista «ceva» tot «real» deși nu în sensul «materialist» clasic. În schimb adoptă, chiar cu frenezie, lipsa predictibilității și o utilizează din plin; prin tot soiul de «inovații», care mai de care mai neașteptate și mai «originale» tocmai prin impredictibilitatea lor. În al doilea rând, PoMo fură și își însușește, cu totul deformat și deviant, pe ușa din dos, faptul că omul poate interveni dictând condițiile unei experiențe externe și reușește astfel să schimbe «lumea»; se ajunge la un individualism exacerbat. Care merge mână în mână cu nihilismul și absolutizarea supra-omului nietzschenian.” ...care mi-a amintit de ceea ce Thierry Magnin, în dubla sa calitate de doctor în teologie și fizică, numea „retragerea fundamentului cunoașterii.” Cu alte cuvinte, pe măsură ce înaintează cercetarea, cu atât se deplasează și limitele (aparente, de altfel) cunoașterii. În strânsă legătură cu incompletitudinea godeliana și , deci, cu statutul de contingență al omului față de complexitatea naturii...(aș spune „creației”, dar mi-e să nu deturnăm discuția spre altele). De unde rezultă o necesitate permanentă a omului de știință modern (și/sau post-modern) de a elabora în continuare enunțuri care să dea sens unor evidențe ce par, privite doar prin prisma rațiunii, un non-sens. Este, cum bine spuneați, reacția individului care simte nevoia să se apere în față alterității (prezența unui „celalat” simțit, dar intangibil și - mai ales - inexperimentabil!). Neputând încă accepta concretețea unei realități supra-sensibile, el încearcă să îi găsească „chipuri” în planul sensibilului, chiar dacă devine din ce în ce mai conștient de "statutul lor provizoriu" (Ladriere). Sau, altfel spus, el se simte încă mult mai confortabil într-o „realitate” conjuncturală, provizorie și de multe ori neo-pseudo-mitologică. Firește, se pot invocă rezultatele experiențelor, care ar avea autoritatea de a contrazice adjectivele de mai sus; deși tocmai acele rezultate vin să le confirme, dacă privim dinspre capătul celălalt. Și apoi, există experiențe care să acopere întregul câmp al realității, măcar într-un domeniu limitat? Există experiențe care să includă TOȚI subiecții ce ar putea alcătui un anumit plan al unei probleme date? Până la urmă, experimentul nu se constituie într-o infailibilă demonstrație, ci într-o încercare ce tinde să se apropie de un maxim al probabilității. „ Inteligența noastră are, în ordinea lucrurilor inteligibile, același rang că și corpul nostru în întinderea naturii”, spune Pascal. Probabil că, atunci când vom reuși să acceptăm asta, vom da adevărata ei măsură. Aștept continuarea despre „vidul ultraplin”...pentru că, ajungând acolo cu lectura, tresărisem spunându-mi și eu: „iata zero-ul metafizic!”. Se pare însă că invitații dvs. au niște reticențe în acest sens. Las și eu o peniță, „pentru că merită”...ca să parafrazez un minunat slogan publicitar. Mulțumiri pentru acest eseu absolut provocator.

o stare de originalitate și foarte inspirată, o trăiește cititorul acestui poem.

ok, am inteles, textul nu/ti place fiinca e slab.bun. eu sunt ceea ce sunt... tu esti cine si ce esti. salut, numele meu e Katya. recunosc, nu sunt un om calm... sunt un spirit belicos, dar sunt capabila sa ascult si critici la adresa mea si a textului. unora le place, altora nu, mie una imi place poezia poate pentru ca e a mea.. si sunt subiectiva... am inca filosofia iepurelui de angora... deocamdata doar schiu..mai incolo o sa scriu. acum e mai bine?

Felicitari, Alina! Iata ce trebuie neamului nostru: perseverenta, incredere in fortele proprii si viziune. Ma bucur ca Virtualia merge mai departe. Felicitarile mele!

De belles images qui nous transportent immédiatement dans le monde mythique de la création où se conjuguent force et violence, en opposition avec le microcosme du quotidien qui rend "myope" et n'encourage pas à sortir de soi à la rencontre de l'univers et de sa beauté qui nous entourent.

"O mare durere nu are nevoie de cuvinte.Ea nu trebuie să rişte, ca poezie, vorbirea. Trebuie (ar trebui) să aibă demnitatea muţeniei, a ochiului alb de sare, tăcut ca un deşert. Când poetul vorbeşte despre o mare durere (ca şi despre o mare fericire, de altfel) poate deveni decorativ: «Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie, / Stea dulce şi iubită a sufletului meu» - cunoscutele versuri ale lui Alecsandri - au vrut, poate, să traducă o suferinţă reală şi adâncă. N-au reuşit decât s-o facă poetică. A scrie înseamnă a m odifica de fapt ceea ce scrii, spune pe bună dreptate cineva. A scrie, a vorbi, în sfârşit, a plânge înseamnă a da simţământului forma scrierii, vorbirii, plânsului tău. A risca să faci din durere o floricică de stil. A vorbi înseamnă a fi slab. Dar singura şansă a omului este, totuşi, cuvântul. [...] Poetul vorbeşte, îşi vorbeşte (îşi plânge) durerea. Noi luăm această vorbire drept poem. O facem pe propria noastră răspundere. Poetul deplânge faptul că ne-a prilejuit s-o facem: «Cât mi-e de ruşine că plâng...». Pentru că omul e slab, cel mai slab din natură. «Un abur, o picătură de apă ar fi de ajuns spre a-l ucide», spune Pascal. «Dar e o trestie gânditoare», ne consolează tot el, cunoaşte avantajul pe care universul îl are asupra lui. «Universul nu ştie nimic. [...] Toată demnitatea noastră stă deci în gândire». În vorbire. Astfel, slăbiciunea devine putere. Numai vorbirea ne poate salva. După cum tot ea ne poate ucide, căci vorbirea e, de obicei, trădătoare. Dar poetul nu vorbeşte. El se lasă vorbit. Se lasă vorbit de durere (nu de vorbire). Durerea universală vorbeşte prin el, prin durerea lui adânc individuală, prin cuvintele lui.
Durere nudă, copleşitoare. Luând forma poemului. Forma artei. Vindecătoare? Cathartică". (Tudor Cristea, Eugen Jebeleanu, Poezii, Albatros, Col. Lyceum, 1990 - comentariu la poezia "Sunt cel ce iubeşte pământul", din ciclul "Elegie pentru floarea secerată").
Au legătură toate cele de mai sus cu textul postat aici?
Indiscutabil.
În ce fel au o legătură?
În mai multe feluri.

e putin cam incarcata. am sa modific un pic. multumesc!

ai intuit bine, Virgil, este un fel de tristețe resemnare în acest poem. sunt curioasă care sunt lucrurile care nu le-ai înțeles în el. nu-mi place să-mi explic versurile... însă, părerea ta m-ar ajuta pe viitor, să formulez altfel... sau să renunț la un anume fel de exprimare. mulțumesc.

Sixtus, mă bucur că îți place. Mulțumesc pentru semnul trecerii tale aici.

ce-a-pe între buza ta dreaptă și buza ta stîngă am deslușit ceva mai perfect decît rapoartele cincinale în după-amiaza stropită cu mult pesticid sub rochița de americă alunecam și mă înconjuram cu tine corpul tău înmiresmat ca recolta și soarele nostru atît de îndemînos în apus și tractoarele lor roșii - buburuze conștiincioase cînd totul era bine și mîinile doar ele ne făureau un viitor cînd granițele erau absolute și ne strîngeau plăcut de șolduri ca un val călduț eu totuși aș fi renunțat chiar și a deveni inginerul perfect în sistemul perfect doar pentru a rămîne la nesfîrșit pe tarlaua de la ce-a-pe între buza ta dreaptă și buza ta stîngă

poemul e bun, însă unghiul din care l-ai abordat e șubred. nu contează ce fel de Hristos au ceilalți, chiar marii preoți ai catedralelor de cristal, eu aș fi propovăduit un Hristos real și un Dumnezeu viu, unul de care apostolul Pavel e îndrăgostit până la insanitate, cum spune el corintenilor: "dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire și pentru Neamuri o nebunie." (1 Cor.1:23) nu mi-o lua în nume de rău, știu unde te afli pe scara raportării la El (aici îți va veni să mă înțepi, întrebându-mă de unde știu eu asta), însă, așa, din datoria uceniciei trebuia să poetizezi despre un Hristos real și adevărat. și de ce nu i-am da respectul cuvenit capitalizându-i Numele? numai din cauza asta nu pot stârni gândul la o peniță.

oare vom putea vreodată să ne eliberăm de aceste temeri. de teama „datului cu puterea”? puterea cui? ce putere? ce „pot” face eu? ce ”vă pot face” eu? ce vă pot da sau lua eu? am senzația că trăim (continuăm să trăim) o tragedie kafkiană. și nu resping prin asta teama margăi ca fiind neautentică. tocmai faptul că e autentică mă ucide. cînd am început hermeneia acum cinci ani și jumătate am făcut-o tocmai cu această dorință, cu această obsesie idealistă. a unui spațiu altfel. altfel mai ales din acest punct de vedere. am plecat atunci dintr-un alt spațiu, de pe un alt site, tocmai din cauza acestei lehamite. lehamitea față de puterea căreia îi place să fie lingușită și care împarte pomeni la milogii și norodul care o adulează. lehamitea față de obsedanta deprindere a plecăciunii și temenelelor, a convingerii că dacă vrei să urci cu o treaptă pe un fel de scară imaginară a absurdului trebuie să pupi în cur cu sîrguință. am vrut să să fie altfel și cu siguranță am fost numit și chiar s-a scris despre mine că sînt dictator, că domin, că stăpînesc ca un tiran, tocmai pentru că în anumite momente mi-am pierdut răbdarea să tot aștept ca în mod natural oamenii să își îndrepte spinarea. poate că am fost dictator în încercarea mea de a-i ajuta să fie drepți, să fie liberi și responsabili. am mai spus-o de zeci de ori poate: nimeni care a fost sau este pe hermeneia nu poate să spună că a obținut ceva de la mine pentru că m-a lingușit. și nimeni, absolut nimeni nu poate să spună ca a fost ostracizat sau nedreptățit de mine pentru că și-a exprimat opinia negativă față de ceva scris de mine. dau un premiu la primul care poate identifica cu dovezi o astfel de întîmplare. ba mai mult, de cele mai multe ori mi-am exercitat dreptul de veto pentru a nu sancționa (deși ar fi fost corect) un anumit membru hermeneia care m-a jignit sau m-a atacat la persoană. am făcut absolut tot ce a fost omenește posibil ca să nu se poată niciodată spune că pe hermeneia puterea politică, administrativă a avut vreodată vreo atingere asupra unei judecăți de natură artistică oricît ar fi fost ea de mică. și totuși temerile și apucăturile fanariote sînt tot acolo. nimeni nu își dă seama cît de mult mă afectează asta.
da, textul de mai sus probabil nu este perfect scris. poate că cineva ar putea să scrie un îndrumar pentru asta. deși mă tem că există tot felul de reguli și soluții contradictorii. am încercat să fiu „creativ” cînd nu am știut. nu am pretenția a fi un prozator. după cum nu am pretenția a fi un poet. tocmai de aceea dacă va fi să public vreodată pe hîrtie voi avea nevoie de un editor.

Ecaterina, fiica mea (cu doi de "i") nu se da in spectacol ca tine, slava Domnului! Isi vede de treaba ei cu prietenii de varsta ei asa cum ii sade bine unei fete de 17 ani. Deci nu are cum sa ma mustre constiinta in ceeace te priveste, tu esti un caz aparte, ma gandesc doar ca mai degraba ar trebui sa fii mai poilticoasa. Ela nu te-a invatat si asta? Andu